În 2 iunie se celebrează Sărbătoarea episcopilor martiri și fidelitatea lor față de Isus. Suntem chemați a-i recunoaște lui Dumnezeu dreptul de a le fi inspirat judecata și a le fi susținut existența în alegerile vieții pe urmele Fiului său. Cinstirea fericiților martiri nu ține, deci, de vreo consacrare arheologică a trecutului și nu poate fi confundată cu simpla revanșă a istoriei. Nici măcar cu actul legat de justiția care – atunci când este dezinteresată! – se mărginește să proclame, eventual, biruința binelui după lupta contra răului. Evlavia față de sfinți nu conține de fapt niciun aspect retoric și nu are nimic de-a face cu spiritul de revanșă, resentimentar și vanitos. Adevărul este că existența martirilor păstrează un înțeles cu totul diferit de sentimentul patriotic.
Un vechi imn dedicat eroilor spune: „dezveliți tot adevărul și le spuneți tuturor cum muriră frații noștri”. Care este adevărul martirilor, de ce și cum au murit ei? Fiindcă nu l-au trădat pe Isus la greu și au trecut peste siguranța vieții lor. Crucea lui Isus este o nebunie pentru spiritul lumii, dar e înțelepciunea lui Dumnezeu pentru cei care cred (cf. 1Corinteni 1, 18). „Dumnezeu și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (1Corinteni 1, 27). Martirii au continuat să rămână fideli, devenind „eroii credinței, chezășia redeșteptării scumpei noastre Biserici”, cum îi considera cardinalul Hossu. Jertfa și sacrificiul lor erau motivate de coerența morală a credinței în Isus, cu orice preț, împotriva curentului.
Din Vinerea Mare, succesul lui Isus infirmă orice judecată grăbită asupra izbânzii. Încă de la primii săi pași, comunitatea creștină a pornit înainte de la asumarea jertfei Domnului și de la bucuria izvorâtă din învierea lui. Nu oricum, ci prin mărturia vieții fiecărui credincios. Este suficient să citim cu atenție Faptele apostolilor pentru a vedea în ce fel s-a răspândit mesajul lui Isus și, mai ales, trăirea acestuia din partea oamenilor simpli. Dumnezeu nu i-a trimis pe apostoli pentru a întemeia o „multinațională”, ci să vestească întregii făpturi, prin viața lor, Evanghelia harului Fiului său. De aceea, mesajul credinței martirilor este în esență acesta: „Iată crucea! Asum-o și tu, zi de zi, în viața ta personală! Viața ta cu Isus nu este motiv de bravadă, ci de trăire”.
Prezența și ocrotirea sfinților în viața personală este, deci, vitală pentru a nu ne abate de la drumul cel drept. Urmând simțirile sufletești ale sfinților, arătăm la rândul nostru că urmărim un țel – partea noastră de răspundere la șantierul moral al lumii. Trăim în primul rând pentru „a fi” în Isus, mai pe urmă și pentru a face, a drege sau a avea, dar numai cu ajutorul harului lui. Suflul credinței noastre nu se poate rezuma, deci, la o simplă apartenență de fațadă. Dacă viața noastră nu arată amprenta veșniciei prin pecetea bucuriei împărtășite a Împărăției lui Dumnezeu și spiritul lui Isus, oglindit în Evanghelie, ea nu folosește la nimic. Care este miza vieții omului credincios dacă nu asemănarea cu Isus? Nu mai poate fi loc pentru autosuficiență, dacă ascultăm cuvântul Lui: „fără mine nu puteți face nimic, rămâneți întru mine” (Ioan 15).
Creșterile sau descreșterile Bisericii nu se calculează, prin urmare, după criterii și previziuni profane. Ce înseamnă atunci „să-i punem la treabă pe martiri”? Este clar că nu pledoaria culturală, în sensul pe care îl vizează istoriografia trecătoare. A-i pune la treabă pe mucenici înseamnă, deci, a le cere ajutorul pentru a trăi chemarea primită de la Isus în botez. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește viața o pierde; iar cel ce își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 19-20). A trăi comuniunea cu martirii înseamnă a-i face părtași de ceea ce ne străduim să împărtășim cu Isus zi de zi: grija pentru sănătatea sufletului, puterea de a îndura împreună cu El; renunțarea la calcule și cifre care nu cântăresc înaintea dragostei lui Dumnezeu, disponibilitatea față de simțul virtuții, printr-o legătură reală și fără prefăcătorie cu semenii; reîmprospătarea simțului moral, așa cum îl inspiră Isus în Evanghelie – indiferent dacă siguranța ne este sau nu garantată –, străduința de a simți prezența Domnului răstignit mai ales în momentele grele, renunțând la ipocrizii și subterfugiile provenite din autosuficiența personală.
În Catehismul Bisericii ni se spune că printr-o viață ancorată în poruncile lui Dumnezeu grăbim venirea Împărăției cerurilor. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu desăvârșește istoria și prin contribuția mărturiei noastre, aducând veșnicia mai aproape prin apelul nostru la mijlocirea sfinților. A-i pune la treabă pe martiri este comuniunea cu aceste suflete în vederea mântuirii. Nu înseamnă nici pe departe să ne blocăm în tristețe sau în registrul emoțional al memoriei muzeografice. Fiindcă viața creștină nu este un simplu expedient cultural, iar eficiența Bisericii se măsoară în credință. O eficiență care nu stă în motivații de putere sau tertipuri de convingere, ci în fidelitatea individuală a credinciosului la voința lui Dumnezeu, cu credința că numai harul poate schimba inimile.
+MIHAI, episcop
