În foaia de Postul Mare ce se va regăsi duminica viitoare în biserici,
continuăm împărtășirea experienței eparhiale în vederea
pregătirii Sinodului episcopilor de la Roma, din 2023.
Cercetașii împărtășesc experiența lor de credință
în vremurile tulburi din ultimii doi ani.
De doi ani încoace, noi, cei care nu am trăit ororile comunismului, suntem nevoiți poate mai mult decât oricând să ne resetăm prioritățile și să dăm o mărturie vie, concretă, despre ce înseamnă să fii creștin și să îți iubești aproapele ca pe tine însuți.
Noi nu am trecut prin greutățile prin care au trecut bunicii și părinții noștri. Suntem o generație privilegiată, care abia acum se confruntă cu lupta pentru adevăr.
Pandemia și războiul care ne stă la ușă ne testează cu adevărat fermitatea cu care aplicăm principiile însuflețite de părinți ori mentori, și, dacă suntem cercetași, principiile pe care le-am tot repetat cu voce clară la careurile din fiecare dimineață de tabără: „Datoria cercetaşului începe de acasă. Cercetaşul este fidel ţării sale. Cercetaşul este mândru de credinţa lui şi doreşte ca Împărăţia lui Dumnezeu să domnească în viaţa lui şi în lumea întreagă”.
Prima reacție în fața acestor provocări, de altfel naturală, este teama de necunoscut. Frica. Nesiguranța. În fața necunoscutului, nu mai suntem în control, așa cum ne păcălim atât de des cu atitudinea „Doamne, lasă-mă să fac lucrurile cum știu eu, căci mă descurc”. În aceste momente, nu mai avem siguranța și puterea de a fi plini de noi și de a controla tot ce se întâmplă cu viața noastră, ignorându-l pe cel de lângă. Așa ne întoarcem privirea la Dumnezeu și la cei din jur, fiind neputincioși.
Dumnezeu nu ne dechide ochii în fața suferinței pentru că ne vrea triști. Până la urmă, fericirea nu constă în a nu avea parte de dificultăți și a trăi doar în bula noastră de confort. Fericirea constă în a fi liberi – liberi de dependențe, de capricii – pentru a avea timp să îi arătăm Lui în mod concret iubirea pe care i-o purtăm. Cred că Dumnezeu ne-a pus în fața acestor suferințe pentru ca noi să reînvățăm să iubim și să luptăm pentru adevăr, pentru a ne trezi.
Ca să te trezești dintr-un somn adânc, este nevoie să fii strigat pe nume și zguduit puțin. Asta face și El. Ne-a strigat pe nume, pentru a înțelege că suntem și noi responsabili pentru răul din lume. Fiecare dintre noi este „cel dintâi păcătos”, iar dacă am crede cu adevărat ce rostim înainte de a primi Trupul și Sângele Domnului, am fi mult mai smeriți și am ști că nu putem face nimic fără binecuvântarea Lui.
Personal, odată cu începerea atacului asupra Ucrainei, am început să înțeleg marea diferență dintre a recita versete frumoase și a trăi exigențele pe care acele cuvinte le cer în mod real.
În prima zi de război, o bună prietenă cercetașă, fosta Comisară Generală a asociației catolice de cercetași din Ucraina, mi-a scris că s-a trezit în zgomote de bombardamente și sirene, iar acum realizează ce înseamnă pacea, ce este războiul și ce este frica. Realizează cât de înalt este prețul Adevărului. Ne îndemna la rugăciune și se bucura de toate mesajele de susținere, care o făceau să aibă încredere în Dumnezeu, și încheia cu “Love never fails!” – „Dragostea nu cade niciodată”. Pentru moment, tot ce am putut face a fost să mă rog și să o asigur că ușa casei mele este întotdeauna deschisă, dacă va avea nevoie să părăsească orașul. Sunt sigură că acest lucru este valabil pentru mulți tineri cercetași din România.
Zilele trecute chiar am putut să îmi deschid ușa casei pentru a găzdui, pentru scurt timp, două femei și trei copii în trecere prin orașul meu. Ce binecuvântare să ai ocazia de a ajuta în acest fel! Am realizat astfel că a fi un bun creștin constă în primul rând în acțiuni mici – a te trezi devreme pentru a face cumpărăturile și a găti pentru cei care urmau să sosească, a pregăti cele mai bune prosoape pentru ei, a le oferi haine bune pentru a se schimba de cele purtate încă de când au părăsit locuința în flăcări, a le pregăti un pat curat, periuțe de dinți, mici lucruri care pentru noi sunt atât de normale. A sta cu ei și a le oferi un zâmbet, o încurajare. Fiecare decizie a necesitat un mic efort din partea mea, dar mi-am tot repetat „să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însămi”.
Cât timp cele două femei s-au spălat și odihnit puțin, am stat cu cei trei copii – un bebeluș de 7 luni și doi copii de 6 și 8 ani. Am desenat, decupat, colorat câteva ore, apoi am lipit pe pereți cele mai frumoase desene, iar din altele am făcut o flotă întreagă de bărcuțe de hârtie. Am cântat la chitară, am mâncat clătite cu ciocolată și am învățat să număr până la 10 în ucraineană. Timpul a trecut imediat și au plecat – aveau de ajuns la Budapesta, apoi Varșovia, unde li s-a promis ajutor. Nu aveau decât câțiva bănuți, nu cunoșteau alte limbi în afară de ucraineană și rusă, dar aveau o încredere neclintită.
Acum, podeaua mea este încă plină de bărcuțe, pereții plini de desene cu copaci și flori, iar sufletul plin de emoție și iubire. Mă gândesc iar și iar că acești oameni sunt o binecuvântare pentru noi… ei ne învață de fapt ce este iubirea și ne dau ocazia să o practicăm. Este Isus care ne învață să ne plecăm și să spălăm picioarele aproapelui nostru, iar acest gest nu este o înjosire, ci un har.
– Lucia Trandafir
