Acel 1989 a fost ultimul an de domnie a lui „Moș Gerilă”. În libertate am învățat apoi să ne bucurăm de sărbătoarea Crăciunului, să nu mai rostim stângaci Tatăl Nostru. Cei mulți, în libertate am descoperit, cu adevărat, Nașterea Mântuitorului.
La vremuri tensionate – cum erau cele pe care le trăiam la început de decembrie când am scris acest articol – inspirația dată de titlul unui roman ori film celebru poate fi o soluție salvatoare când ai de scris și rezumat rapid un articol. Difuzat recent de TVR, în premieră naționată, filmul „Anul nou care n-a fost” – o incursiune în ultimele zile ale regimului falit care ne-a îngenuncheat și înfometat – a adus lacrimi în ochi multora din generația mea, a „decrețeilor” născuți în ‘67-’69. Cazna unui sistem de a repara ceea ce, în fond, nu se mai putea repara – înregistrarea plugușorul revelionului comunist din ‘89 spre ‘90, compromisă de protagonista principală care alesese libertatea și fugise în Occident după înregistrare – stârnește râsete și lacrimi. Și ne îndeamnă să prețuim ceea ce avem, să ne reamintim cât de greu au fost câștigate.
La început de decembrie, îndemnat de un prieten să-mi amintesc Crăciunul din ‘89, i-am spus pe loc că e „Crăciunul care n-a fost”. Entuziasmul din 22 decembrie 1989 – când Ceaușescu a dat bir cu fugiții – a fost repede înlocuit atunci de teamă, neîncredere, încordare. În acele trei zile de încordare, în care s-a tras pe străzi și au pierit peste 700 de persoane, televiziunea a difuzat într-adevăr, în premieră, frumoase colinde creștine. Dar chiar în ziua de Crăciun tovarășii au ales să-și regleze conturile și au executat cuplul dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu. Printre colinde aveam parte de anunțul execuției și imaginile macabre. Așadar, în afara bradului din sufragerie, nimic nu a fost atmosferă de Crăciun. De fapt, așa era dintotdeauna în acei ani, și nu doar la noi, ci în tot blocul și în cartierul muncitoresc în care locuiam.
Aspirația creștină nutrită poate de bunici ori de Europa Liberă exista totuși în societate. Nu întâmplător, în decembrie 1989, în fața gloanțelor s-a strigat „există Dumnezeu”. Cineva rostea câteva cuvinte ale Rugăciunii Domnești și mulțimea le repeta apoi; așa au și învățat mulți pe atunci rugăciunea Tatăl Nostru.
Neîndoielnic, înainte de 1989 erau și familii care trăiau profund Crăciunul. Dar erau puține, izolate, ascunse. Pe scara mea, în blocul de la marginea Bucureștilor redat cât se poate de real de „Sieranevada” vecinului Cristi Puiu, din cincisprezece apartamente, o singură familie sărbătorea cu adevărat, discret și creștinește, Nașterea Mântuitorului. Mama prietenului meu Claudiu era catolică. Avea un nume ciudat pentru noi, Zita o chema, o prezență blândă și foarte discretă.
În rest, majoritatea societății trăia într-o atmosferă păgână. Era domnia lui Moș Gerilă, Crăciunul era doar avanpremiera Revelionului. „Sorcova” noului an bătea fără drept de apel cele câteva colinde de prin tramvai, tolerate fiind cele cu puține referiri creștine.
Și totuși, acel 1989 a fost ultimul an de domnie al lui „Moș Gerilă”. În libertate am învățat apoi să ne bucurăm de sărbătoarea Crăciunului, să nu mai rostim stângaci Tatăl Nostru. Cei mulți, în libertate am descoperit, cu adevărat, Nașterea Mântuitorului. Mânăstirile închise în comunism s-au redeschis. Splendide biserici ce fuseseră transformate în muzee de comuniști au fost restaurate cu fonduri din Occident și redate cultului. În cartierul muncitoriesc în care locuiam erau doar trei biserici, mai degrabă goale, înainte de 1989. În acești 35 ani de libertate, numai în drumul de la blocul meu spre una dintre ele au fost construite alte cinci noi biserici.
Realitatea este că societatea românească s-a creștinat tocmai în anii libertății. Desigur, nu este și un fenomen profund. Tocmai am văzut cum incantații New Age, exaltarea strămoșească și a unor vremuri păgâne de fapt, i-au sedus pe mulți. Dar cei care-și trăiesc credința cu adevărat nu mai sunt nici puțini, nici izolați și nicidecum atât de discreți ca înainte de 1989.
Aceștia sunt anii în care România și-a reluat locul în civilizația apuseană de care ocupația rusească și dictatura comunistă ne-au izolat. Acești ani au avut scăderi, scandaluri și imperfecțiuni inerente oricărui demers omenesc -doar dictaturile par perfecte pe acest pământ. Cu toate tensiunile și lipsurile, ultimii 35 ani au fost anii benefici răspândirii credinței creștine în societatea românească.
În 1948, în timpul ocupației Rusiei sovietice, când Fericitul Vasile Aftenie a caracterizat ca „îndrăzneață nerușinare” cererea intempestivă a mitropolitului Bălan adresată greco-catolicilor de a reveni „acasă”, el a și explicat că, pentru greco-catolici, „acasă” înseamnă Blaj, Roma și „Apusul civilizat: aici ne sunt prietenii care ne-au ajutat să clădim o Românie liberă.” Tocmai în acest „acasă” al libertății, drepturilor și responsabilității, pe care trebuie să îl prețuim și să îl apărăm, ne putem bucura și noi astăzi de Crăciun și putem transmite această bucurie, nestingheriți, mai departe.
* Text publicat în Foaia de Crăciun 2024, credit FOTO: Scott Edelman
.jpg?uselang=ro){kind=link}