Face bine în aceste zile a citi despre acei oameni cu caracter forjat prin încercări și ancorat în idealuri de dincolo de zădărnicia umanității. Când răul dă năvală, nu-i totuna în preajma cui ne aflăm. Deși eroismul i se pare tot mai absurd lumii noastre, nu e mai puțin adevărat că doar moartea seminței în pământ îi permite vieții să continue.
M-am ferit ani de zile să mai merg la concerte. Gândurile, îngrijorările, temerile mă năpădeau de fiecare dată când muzica încerca să-și croiască loc spre suflet. Deunăzi, la Ateneu, la un program cu lucrări de Ceaikovski și Elgar, am reușit să ascult, în sfârșit, în sala de concert, pe viu, Patetica da capo al fine și să admir în Concertul lui Elgar pentru violoncel dialogul fabulos al solistului (Edgar Moreau) cu orchestra filarmonicii bucureștene de care am fost foarte mândru. Savurând armoniile lui Ceaikovski, m-am trezit însă, din nou, copleșit de prezent.
În climatul pe care geopolitica (a se citi inconsistența firii omenești și amoralitatea) ni-l servește cu regularitate de ceva vreme, am rememorat subit tot felul de pericole. Spumegăm de mânie și trăim brusc senzația că am irosit timpul libertății. Dar e destul oare șocul mâniei în fața inepțiilor și a imposturii, fie că e vorba de lucruri banale sau de acelea care țin de siguranța noastră și de ținuta oamenilor cetății? Indignarea e un semn bun al ieșirii din amorțire și lene, dar nu e decât prima condiție ca să înfruntăm realitatea. De la discursul (cam romantic) al lui Kogălniceanu – „Suntem națiune de sine stătătoare” – din 1877, înainte ca trupele prințului Carol, domnitorul Principatelor Unite, să treacă Dunărea ca să se alăture războiului care ne-a câștigat efectiv independența, un an mai târziu, câte alianțe s-au făcut și desfăcut peste țară? Un lucru e sigur, Apusul civilizat a fost singura temelie pe care România așezată și liberă și-a creat identitatea firească.
Cu vreo treizeci de ani în urmă, am cunoscut la Paris câțiva compatrioți care fuseseră atât de marcați de ,,prietenia” răsăriteană revărsată în septembrie 1944 peste țară, încât au lăsat totul și au luat drumul exilului. După jumătate de veac de la fuga lor din patrie, încă se mai cutremurau chiar și numai la auzul numelui câtorva compozitori clasici, originari din acel Răsărit care le distrusese viețile și le înrobise țara natală. Drama acestor români mi-a revenit brusc în memorie, ascultând Simfonia a VI-a a lui Ceaikovski sub bagheta lui Samy Rachid. Patetismul partiturii conturat de compozitor printr-un neobișnuit ritm al părții a treia, care nu prea are de-a face cu accentele nostalgice din ultima parte, se inspiră însă din existența mult încercată a omului.
Nu e un secret că viața își alternează voioșia cu melancolia, inclusiv în universul religios. De la căderea ateismului de stat, în 1989, în lumea noastră, nu știu să fi fost vreodată mai prost situată reputația publică a credinței. Trăncăneli preacuvioase, comodități excesive, auto-stimă, indolență, frica zilei de mâine – ascunzând, în numele zestrei „strămoșești”, o surprinzătoare apetență spre violență care ne-a redat gustul teribil al polemicilor de cea mai joasă speță – au reușit să învăluie esoterismul ieftin al unui neo-păgânism cu ideea sublimului nației. Având partea lor de răspundere în degradarea publică actuală, decăderea morală și politicianismul se alătură arsenalului imprevizibil al judecății slabe, subminând edificiul de speranță ridicat cu atâta greutate. Între timp, dezorientarea în a distinge binele de rău, pângărește până și amprenta creștină, ca să se înșurubeze în interesul de a justifica robia și de a împărți lumea.
Răul a mers și mai departe. Victimizarea (plânsul de mila proprie) e marea descoperire a epocii noastre întoarse pe dos, care a pierdut simțul proporțiilor. „În loc să se întreacă în excelență, în talent, …, [oamenii] se întrec în etalarea necazurilor” – scrie Pascal Bruckner. „Trebuie să se amplifice ofensele pentru a fi luați în serios”. Inclusiv călăii descoperă, la rândul lor, succesul popularității prin victimizare. Iată la ce a mai condus mintea omului debusolat! „Cum să descoperi în tine forțe noi dacă ești în permanență constrâns să îți cultivi vulnerabilitățile (…) durerea devine scena obligatorie unde fiecare se întrece cu ceilalți în expunerea amărăciunilor”, mai scrie autorul francez. Pe de altă parte, când victima ajunge să fie considerată vinovată fiindcă stă în calea persecutorilor, ce șanse de însănătoșire are o societate?
Face bine în aceste zile a citi despre acei oameni cu caracter forjat prin încercări și ancorat în idealuri de dincolo de zădărnicia umanității. Când răul dă năvală, nu-i totuna în preajma cui ne aflăm. Deși eroismul i se pare tot mai absurd lumii noastre, nu e mai puțin adevărat că doar moartea seminței în pământ îi permite vieții să continue. De aceea, după reflecția și meditația pe care le oferă practica credinței, obișnuiesc, în momente de tihnă, să caut refugii literare. Literatura confesivă – cu necazurile și speranțele, cu cotropirile existenței altora și, până la urmă, cu forța vieții de a ne menține omenia, decența, cuviința – are întotdeauna darul de a face bine. Chiar și așa, țăndările spiritului critic nu par a reuși deocamdată să găsească un antidot pentru dezlănțuirea pornirilor primare. Cum IA nu le poate stăvili, va trebui să învățăm să ne câștigăm dreptul la conștiință. Ce schimbăm, prin urmare? Ordinea lumii sau, mai întâi, felul personal de a duce bătălia în favoarea bunei măsuri care ne ajută să rămânem oameni? Altfel, nu va fi loc decât pentru două perspective ale aceluiași iad cumplit: sclavi care caută stăpân sau stăpâni în căutare de robi!
* text publicat inițial pe Contributors, 13 martie 2025
Foto: Ciprian Macesaru
