Dacă mintea slabă și ignoranța primesc rang de virtute, orice remarcă devine inevitabil dogmă. Să-ți dai cu presupusul plecând de la sentimente viscerale e suficient și totul devine realitate. De aici și până la platitudinea maximă, prin care îl desființezi pe celălalt public, prin discreditare, nu mai e decât un pas.
Și Isus a avut parte de sfânta indignare a celor care nu văd așezată lumea după criteriile lor. Tagma învățătorilor Legii aștepta cu sufletul la gură să recunoască la El doar acele lucruri care le confirmau dezgustul și prejudecățile pentru ca, apoi, să-și poată ridica poalele în cap cu deplină satisfacție. La fel proceda Securitatea vechiului regim, creând un tip de dușman pe care ea îl combătea, iar oamenii nevinovați, vânați prin orice tactică, purtau volens, nolens haina hidoșeniei demențiale care recrea lumea pe baza imposturii diabolice: „cine nu gândește ca noi e dracul gol”.
Curios că, în toate situațiile legate de propria reputație sau faimă, Isus a rămas calm și senin. Tăcând sau vorbind, cu aceste ocazii când îi era desființată onoarea publică, Isus nu uita că toate se află în mâinile Părintelui ceresc: renumele său, lucrarea, dar mai ales viața sa. Ce putea face cu aceia care se conduc după teoria presupusului? Le cânți de bucurie și nu joacă, intonezi melodii triste și nu plâng. Dacă sensibilitatea lor subiectivă este chemată să judece după „certitudini” aproape mistice, mai are rost să cauți argumente pornind de la bunul simț al firii? Așa simt, așa trebuie să fie. Asta îmi amintește de un „banc” în care bolnavul ajuns pe divanul psihanalistului vedea în orice formă pe care i-o prezenta medicul aceeași proiecție a fantasmelor sale.
Isus a fost, în schimb, extrem de blând cu păcătoșii. Era destul o privire din partea lui, de cele mai multe ori, ca să trezească în cei căzuți ceva care, ulterior, le îndrepta viața. Dar Fiul omului a fost extrem de dur cu cei care transformaseră prietenia cu Dumnezeu într-un rubricism fără sens, devenind castă a bifărilor practicii exterioare. Asta nu putea tolera Isus: starea unor oameni care îl transformaseră cu bădărănie pe Creator în spițerul de cartier, ce cântărea binele și-i felicita pe cei buni sau îi trăsnea pe cei care făceau rău. Dar, dacă fariseii nu puteau vedea în Isus decât un dușman, fiindcă nu se conforma tipicăriei lor, atunci scandalul provocat de Fiul omului, care părea să caute momentele delicate în care se expunea, era singura șansă pentru a mai spera în trezirea unor oameni atât de mici la suflet. De aceea, cuvintele lui Isus pentru farisei n-au urmă de blândețe. „Șerpi, pui de năpârcă, orbi” (Matei 23) nu sunt termeni care să mai țină cont de popularitate, or, asprimea Domnului devine aici, de fapt, compasiune. Cum anume? Prin a reclama urgența timpului care se scurge fără vreun folos, cerând seamă de împietrirea inimii și implorând convertirea.
Am auzit în ultimii douăzeci și cinci de ani multe multe platitudini în zona creștină. De la proclamarea ignoranței sub pretextul că Sfântul Jean Vianney nu era deștept, dar sfânt, și până la a vedea la tot pasul comploturi contra mersului lucrurilor firești, fără alte dovezi decât bârfa și sensibilitățile viscerale. Am remarcat în toți acești ani cum, chiar și sub masca pietății, personaje consumate de propria sensibilitate, desfăceau și refăceau reputația unor suflete, distrugându-le accesul la libertatea interioară, întărind conflictul sufletesc care, tocmai datorită duplicității, elimină orice șansă de vindecare. Pentru ce? Greu de spus… Din ce cauză? Pentru simple și banale impresii, pentru că mutra celuilalt este sau nu simpatică, pentru că are un semn pe frunte sau se piaptănă pe dreapta, pentru că e fiul vecinei insuportabile, și așa mai departe.
Vreun antidot pentru azi? Dacă după semne se cunoaște spiritul lucrurilor zidite de Sus, să citim cuvântul viu al lui Dumnezeu mai ales în paginile cunoscute mai puțin. În Scrisoarea sfântului Iacob, de pildă, unde se spune: „dacă aveți râvnă amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică. Şi roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacob 3, 14-18).
Doamne, spunea un suflet plin de umor, punând limite înțelepciunii omenești, de ce n-ai pus oare margini și prostiei? Să râdem, așadar, luându-ne crucea pe spate dimpreună cu Isus, în amărăciunea nedreptății care se transformă prin jertfa lui Isus într-un imens bine și aduce, în mod cert, vindecare.
+MIHAI Frățilă,
episcop de București
11 august 2015 – Postul Sfintei Marii – Ev. după Matei 23
