Scrisoare pastorală pentru Săptămâna Patimilor și Învierea Domnului (2020)
Iubiți frați întru preoție și dragi credincioși,
Anul acesta, Săptămâna Patimilor ne află închiși în casă din cauza epidemiei care ne‑a pustiit lumea și certitudinile. Pentru mulți restricția de a merge la biserică pare să fie ea însăși o sfidare împotriva lui Dumnezeu. Dar cine poate să pretindă că este imun față de boală, doar sub pretextul că vrea la slujbă și și‑ar putea permite să se joace cu viața celuilalt, disprețuind cursul firesc al prudenței? E cert că lumii noastre, preocupată să‑și delimiteze independența față de crezul religios, minusculul organism care trăiește pe seama trupului omenesc a reușit să‑i dărâme siguranța. După ce ne‑am amăgit că vom rămâne în colțul nostru neatinși de val, acum, când teama de moarte sau preocuparea pentru siguranța celor dragi consumă inimile, redescoperim rostul interior al Paștelui, al morții lui Isus pe cruce și prețul plătit de El pentru suflete. Poate de aceea Evanghelia Liturghiei Învierii pare să surprindă și mai bine, acum, distanța dintre așteptările lui Dumnezeu și ale omului:
„În lume era și lumea prin El s‑a făcut, dar lumea nu l‑a cunoscut. Întru ale sale a venit, dar ai săi nu l‑au primit” (In 1,10‑11).
De ce Dumnezeu continuă să se expună libertății omului de a‑l refuza și de ce întunericul nu poate fi micșorat fără devotamentul de a te opune amăgirilor lui?
Iubiți credincioși,
Am experimentat fără voia noastră cursul de altă dată, fără Sfânta Liturghie, al Postului Mare. Înaintașii noștri știau că Euharistia nu este un drept comun, un automatism banal, cu atât mai puțin un capriciu pentru pasionații de polemici despre credința Bisericii. „Privațiunea” de liturghie din vremea Păresimilor era evident susținută de ritmul penitențial al celorlalte slujbe, dar sublinia devotamentul pentru minunatul har, gratuit, al Învierii și al unirii cu Isus. A traversa astfel pustiul Postului, în conștiința magnanimității darului Sfintei Euharistii, pregătită de împăcarea sacramentală a Spovedaniei, nu putea fi atunci decât expresia lucidității că fără Isus nu se poate face nimic.
Azi, postim și ajunăm silit de la Sfânta Liturghie, fără să mai găsim elanul de a ne indigna pentru evidenta victorie a Răului. Poate de aceea, nu sunt puțini aceia care, despuiați de fantezii imaginare, au sentimentul de a fi pierdut până acum destul timp prețios oferit de Cer. La ce bun, nu-i așa, lumânarea de Paște și înghesuiala din curtea bisericilor în noaptea de Înviere, dacă lipsește bucuria împăcării cu Domnul și cu semenii, dacă te întorci acasă la fel de indiferent față de Dumnezeu, dacă nu simți recunoștința iertării sau nevoia de a rupe cu răul și păcatul? Am apreciat oare că Sfânta Liturghie este reînnoirea jertfei lui Isus de pe Calvar, prefigurarea vieții veșnice și Cerul pe pământ? Am realizat oare că Dumnezeu nu ne dăruiește viața pentru a face pe savanții sau a ne folosi de Biserică pentru a‑i judeca pe ceilalți, ci a trăi bucuria dragostei lui ca lumea să fie mai bună?
A avea credință nu te ferește, desigur, de frica contagierii și nu te pune la adăpost în fața tuturor primejdiilor, cum de altfel nici Isus nu a fost ferit pe drumul Calvarului. Continuând să se încreadă însă în ajutorul lui Dumnezeu, lupta Domnului în Grădina Măslinilor și pe Golgota arată calea pentru a trece sufletește nevătămați prin încercare. Tocmai de aceea, ispita acestor zile este resemnarea în fața răului. O resemnare pe care o arată și muribunzii, atunci când își doresc să nu mai aibă dureri. Lui Isus pe cruce i‑a fost dată fiere amară ca să sufere mai puțin, dar a refuzat‑o. Orice calcul lumesc și refuzul de a recunoaște pierderea busolei sunt asemănătoare cu această băutură îmbătătoare. Adevărul doare într‑adevăr, dar este singurul medicament, adevărul că moartea a fost biruită pe veci și că a trăi în Hristos înseamnă să revezi totul în favoarea spiritului Împărăției sale.
În noaptea Joii Mari, terorizați de frică toți ucenicii l‑au lăsat singur pe Isus. Deși au fost ei cei care l‑au părăsit, s‑au simțit ei cei părăsiți de Isus. Meditând la riscurile acestor zile, am văzut multe lucruri cărora, cel puțin până acum, nu le‑am apreciat importanța. Frica de moarte și instinctele primare ale vieții ne‑au oferit constatări pe care nici în vis nu le‑am fi luat altfel în considerare. Familia și cuviința vieții, cumpătarea, generozitatea și răbdarea sau grija față de semeni, șansa de a observa comuniunea, dar și riscul de a muri în solitudine ne‑au bulversat existența. Dacă evenimentele tragice trebuie înțelese în lumina altor criterii pentru a nu ne desprinde de Isus, înseamnă că experiența slăbiciunii în lumina Paștelui revelează tocmai faptul că suntem noi cei care ne îndepărtăm de Dumnezeu și nu El de noi.
Izolarea acestor săptămâni și imposibilitatea de a merge la biserică a dezvăluit nevoia de repere și de sprijin. Pentru un creștin confruntarea cu teama descrie cel mai bine invitația de a regăsi paternitatea lui Dumnezeu. Nu este atunci un har providențial să vezi că nimeni nu deține siguranța absolută? Sau să te întrebi cât de jos ar trebui să cobori ca să surprinzi lucrurile esențiale ale vieții și rostul jertfei nevinovăției lui Isus? Se poate coborî oare mai jos de groaza infectării cu un virus păcătos pentru a pune întrebări lucide? Avem, deci, nevoie să rescriem ordinea lucrurilor la care aspirăm.
Universul se înnoiește și omul primește mărirea lui Dumnezeu prin pătimirea mântuitoare a Fiului. Atunci când Isus și‑a prevestit suferința, ucenicii îmbătați de popularitatea lui se sminteau întru sine, făcând jocul Răului sau se băteau pentru locuri de putere, crezând că gloria Domnului are de‑a face cu prestigiul lumesc. Or, Isus nu și‑a revelat mărirea în popularitatea din ochii mulțimii, ci în pătimirea și moartea sa pe cruce. De aceea, cei bătrâni spuneau cu înțelepciune că atunci când Dumnezeu permite închiderea unei porți, El deschide altundeva o fereastră.
Experiențele tragice ascund întotdeauna un sens benefic în provocarea lor. Dacă până acum căutam rețete pentru a merge înainte, zilele acestea transmit un mesaj pe care bunicii noștri îl știau foarte bine: Dumnezeu singur este rețeta. Adică vitalitatea Adevărului și forța credinței nu sunt produsul aranjamentelor omenești, ci trăirea Împărăției lui Dumnezeu. Viața merită să fie trăită în așteptarea întâlnirii cu El, prin împărtășirea eroismului lui. Iar dacă suferința Dreptului răscumpără lumea, mesajul pascal tradus pentru acum este că suntem ai Lui și că nu există dragoste mai mare în lumea aceasta, decât aceea de a‑ți da viața pentru celălalt. Nimic nu te poate despărți, deci, de dragostea lui Isus. Cere doar să-i permiți să întoarcă în favoarea ta experiența crucii sale.
Dragi prieteni,
Aș dori să mulțumesc acelora care, în aceste zile, au continuat să se dedice semenilor, s‑au expus și au adus mângâiere. Dacă umanitatea unei persoane rodește prin devotament, cu certitudine, în aceste zile, lumea, Biserica vor avea de câștigat. Amprenta Cerului se manifestă cel mai bine în compasiune și generozitate. Dacă Isus s‑a jertfit, iar Dumnezeu l‑a ridicat din moarte, întotdeauna va fi posibilă jertfa, rugăciunea, bunătatea. Nimeni nu moare pentru ceva trecător, de aceea exemplul martirilor e prețios. Eroi deprinși cu setea după Cer, ei îi confirmă omului credincios adevărul că numai Împărăția poate inspira dăruirea de sine. În bezna Vinerii Mari, Maica Sfântă nu s‑a îndoit o clipă de învierea lui Isus din morți și de‑atunci încoace a primit să fie Maica păcătoșilor.
Dumnezeu să vă dăruiască, așadar, spiritul Învierii Fiului său. „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi; și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta ta!”.
„Hristos a înviat!”
Cu arhierească binecuvântare,
+ Mihai, episcop
