Predica PS Mihai
în catedrala „Sfânta Treime” din Blaj,
12 decembrie 2021
Prezentându-l pe Dumnezeu în postura de a i se întoarce spatele prin refuzul și disprețul invitaților de a participa la cina Împărăției sale, Isus ne sugerează în Pilda invitaților la cină că eul propriu, cutumele, apropiații, averea, afacerile, alergătura își pierd înțelesul și rostul dacă acoperă ceasul întâlnirii noastre cu El.
În lipsa invitaților, Stăpânul vieții află de-a valma alți oaspeții, cum spune vorba veche: „Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”. Cei care par îndreptățiți să fie prezenți, vor fi absenți. Cei care cred că trebuie să capete nu pot fi siguri că vor primi. Cei care par excluși, vor fi de față. Cei care nu se cred îndreptățiți și nici nu așteaptă nimic, capătă. Iată-l pe Isus ștergând iarăși frontiera între afară și înauntru.
Lumea noastră a fost marcată în ultimele decenii de relativizarea regulilor, a manierelor și a politeții. Politețea clasică era menită să se transforme în empatie și în capacitatea de a-l asculta pe celălalt. Era o potecă, fie ea și una construită cultural și social, care poate conduce spre comuniunea și spre iubirea creștină. Dacă multe probleme se rezolvau altă dată prin referința la sensul interior al disciplinei – a fi ucenic –, într-o societate confuză nu mai știm de unde să începem pentru a găsi puțină decență. Cu atâta comoditate și navigare pe un telefon portabil la îndemână am ajuns probabil să ne credem deasupra bunului simț, a obligațiilor și a atenției față de celălalt.
Simțul onoarei în credință n-are însă nimic de-a face cu interese trecătoare, nici cu mofturile unei educații elitiste. Prostia – şi până la urmă omul de nimic – provine din incapacitatea de a discerne dintre esențial și accesoriu. Şi fiindcă fiecare dintre noi suntem într-un anume fel ceea ce alegem, Isus ne întreabă de fiecare dată: ce preferăm între o slujbă de înmormântare și făgăduința învierii? Depind eu de Dumnezeu sau El de mine? Vine vremea, și este poate singura dată, când ești invitat la o altă cină, când grija judecății merită să aibă întâietate asupra trebăluirii care ne consumă. Suntem cu toții foarte ocupați, iar când sosește momentul găsim scuze pentru a nu veni, cunoscând apoi că va fi prea târziu. Să ne mai mirăm atunci că interesele şi slaba noastră judecată îl fac pe Domnul să deschidă ușa acelora pe care în general nu dăm doi bani, dar care înaintea Lui contează, primindu-i dragostea necondiționată? Evanghelia de azi ne propune, așadar, să ne rescriem prioritățile şi să ne reconsiderăm absenţele. Marthe Robin, care a purtat rănile Domnului în secolul XX, spunea că păcatele pe care le scuzăm cel mai ușor ne deschid celor mai primejdioase căi.
Zi de zi, agonisim și ne pierdem identitatea în efortul de a consolida ceea ce înseamnă alergătura existenței. Suntem, nu-i așa, oameni ocupați! Foarte ocupați. De aproape doi ani de zile, nu mai vedem mare lucru dincolo de polemicile siguranței sanitare. Am realizat în schimb, în ultimul an, că pe Dumnezeu nu-l putem ține în carantină. De aproape doi ani îi cerem să oprească pandemia însă n-ar fi potrivit, mai întâi, să-l rugăm să ne schimbe inimile? Ce riscă oare să devină viața fără Isus, dacă nu un bulevard al pierzaniei?
E bine, deci, să trăim deci pentru altceva decât pentru sine, să facem ceva în lupta cu adorația propriului nostru statut, să credem și în puterea voinței noastre de a-i răspunde lui Dumnezeu, indiferent de cât putem fi de dezamăgiți și să rămânem în joc, mizând pe schimbarea în bine. Ideea de a ne descurca singuri și de a ne inventa uneori chiar prioritățile păstrează un iz de fatalitate. Şi nu de puține ori ne trezim că-i atribuim bunului Dumnezeu înfățișarea micimii noastre sufletești. Pierduți în idealuri sau gânduri subiective, cum să ne mai dăm seama că invitațiile Domnului nu se refuză? Prietenia cu Dumnezeu nu e construită din lingușeli menite să stoarcă intervenții. Deși e mult mai la îndemână să-l considerăm pe Isus un mare distribuitor de favoruri, realitatea este diferită. Monseniorul Ghika spunea că: „nu valorăm numai prin ceea ce suntem sau devenim, ci şi prin descoperirea a ceea ce însemnăm pentru Dumnezeu”. Putem pierde, deci, pe mâna noastră.
Dumnezeu nu se laudă, dar ne acordă în schimb, cu fiecare zi, o nouă șansă. „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”(Lc 19,10). Miza acestui adevăr este de a lăsa se întrevadă că bunătatea divină nu este proporțională cu amărăciunile sau cu frustrările noastre. Şi fiindcă Dumnezeu contează pe răspunsul nostru, cât suntem în lume, nimic nu e definitiv în drama bătăliei dintre bine și rău. Tocmai de aceea, bucuria participării la Cina Împărăţiei – Sfânta Liturghie – pământul făcut Cer! – nu poate fi înlocuită cu nimic în viața credinței. Vom surprinde taina sărbătorii Crăciunului și vom fi sensibili la bunătatea lui Dumnezeu, atunci când, după apropierea de Sfintele Taine, vom afla și dispoziția să descoperim că suntem oaspeții lui Isus. Merită să fim siguri că ceea ce Dumnezeu ne cere, tot El ne va ajuta să împlinim. Partea noastră, cea care ne revine, contează şi, iată, nu va fi luată de la noi!
+Mihai, episcop
* Pictorul elvețian Eugène Burnand (1899) este autorul tabloului Invitaților la Cină cu care am ilustrat acest articol
