Cartea lui Iov din Vechiul Testament e departe de a fi o elegie a suferinței. Deși personajul principal este copleșit de necazuri și pierde totul, el nu rămâne singur. Fiind un om cumsecade, are prieteni care vin pe rând să-l consoleze și să caute un sens năpastelor sale. Dizertațiile lor fac dovada unui cert aplomb teologic, numai că efectul scontat, deopotrivă pentru Iov și pentru judecata Cerului, va fi pe alături.
Consolarea, înainte de a fi o specie literară a retoricii clasice, duce cu gândul la reazem, la ridicarea moralului, la ușurare, alinare, uneori la împăcarea cu sine, ba chiar la resemnare. Iov nu-și va găsi liniștea în discuțiile cu ceilalți. Dorința de a consola pe cineva minimalizându-i suferința poate fi ofensator. A exagera răul, pe de altă parte, sub pretextul înțelegerii suferinței sau culpei, îl poate conduce spre disperare pe omul obidit, chiar dacă primul rănit i-ar fi orgoliul. A explica răul cu de la sine putere este, cred, un sacrilegiu. Pentru a face față acestei ispite, când se pune problema consolării, mă întreb dacă nu e potrivit uneori să cugetăm la aceia care nu cred în Dumnezeu pentru a ne recalibra pledoariile.
Pentru omul mai puțin familiarizat cu o viață religioasă autentică, credința se naște din imposibilitatea rațională a unei logici tributare miracolelor și universului post-mortem, despre care se presupune că ar fi întreținută de frică, proiecții și fantasme. „Dumnezeu este un operator logic al spaimelor și speranțelor noastre. […] Nu există îndeajuns de multe întrebări pentru câte răspunsuri are teologia. Se circulă liber între legile naturii și suspendarea lor temporară, căci fără minune totul se prăbușește”, scrie Gabriel Liiceanu în recentul său volum, încercând să umple golul dintre interogațiile rațiunii (în care crede) și considerațiile „precare” ale credinței (Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, pp. 64,166). Corespondența între întrebări și răspunsuri, între întâlnirea bucuriei cu suferința, între așteptări și miracole este însă ceva mai relativă, când ajungem să citim în profunzime Evangheliile.
Ni se pare firesc să ignorăm ceea ce ne incomodează, dar suntem deschiși mai curând la ceea ce ne confirmă prejudecățile. Nu realizăm astfel că ascendentul depresiv al ființei are cel mai adesea rădăcina în trufie. Chiar dacă omul recent are nevoie de cât mai multe referințe și citate pentru a-și garnisi pledoariile publice (și a întârzia, de fapt, să se schimbe!), cheia consolării se sprijină, și în cazul lui, pe conștiința că suferința este definitorie pentru taina omului. Ce soi de filozofie poate fi practicată atunci în preajma durerii?
„Filozofia îmi pare a nu avea nici când mai mulți sorți de izbândă, decât atunci când ne înfierează trufia și deșertăciunea” – spune fără să ezite de Montaigne –, „când își recunoaște deschis nehotărârea, ignoranța și neputința”. Păstrând acest consemn pe care îl invocă autorul Eseurilor, putem întrezări de ce minunea nu e neapărat sinonimă cu acțiunile care suspendă legile firii. Statornicia credinței la vreme de încercare are cel puțin tot atâta valoare ca supranaturalul răbdării, pornind de la asemănarea cu viața lui Hristos. „Toată fericirea noastră se înalță dintr-o nemăsurată suferință, crucea”, amintea simplu un teolog din secolul trecut.
Despre necazuri, mai ales atunci când cursul vieții nu depinde de destoinicia personală, creștinul crede că trebuie împărtășite lui Isus și trăite în spiritul de care El a dat dovadă. Viața lui Isus a fost deja o continuă îngemănare a bucuriei cu suferința. Pentru a-și duce la împlinire mântuirea, El trebuia să fie încercat înainte ca om, să intre în viață pentru a rezista furtunilor, ca mai apoi să răspândească lumina și să vină în istorie ca „să-i scape pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața […] Pentru aceea, era dator întru toate să se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 15-18).
Când se lamentează, zdrobit sub teascul durerilor, Iov își caută dreptatea. La sfârșit, după ce Dumnezeu își comunică intențiile, Iov va fi un om nou și va renunța să se mai certe. A înțeles că fericirea nu devine posibilă doar fiindcă durerea l-ar putea ocoli, ci pentru că merită să se încreadă într-un țel nebănuit al Creatorului. Deși El nu-i consultă pe oameni, le poartă de grijă și îi scoate, într-un final, la liman. În figura lui Iov se anticipează astfel taina pătimirii lui Hristos, de unde va izvorî harul. Parcurgând Evangheliile, delimitarea dintre suferință și bucurie devine, prin urmare, cu atât mai firavă cu cât ajungem să-l cunoaștem mai bine pe Dumnezeu.
Cu mult înainte de a sfârși în chinuri la Jilava, Vladimir Ghika era convins că nu poți să-i mângâi cu adevărat pe ceilalți decât atunci când, pentru tine însuți, nu mai știi cum să afli consolare. Pentru un om credincios nu e o întâmplare că mângâierea se întâmplă pe tărâmul confruntării cu sinele – miza pentru care această viață trecătoare merită trăită după acordurile încrederii în Dumnezeu –, fiind deja parte a bătăliei dintre bine și rău. În timp ce virtutea se construiește din confruntarea cu păcatul și cu arsenalul pe care îl pun în joc ispitele, mângâierea se situează între a muri și a învia, cele două realități spirituale care ne descriu cu regularitate existența. A pretinde răspunsuri facile în fața oricărei îndoieli doar pentru a rămâne atașați credinței înseamnă să nu ieșim prea curând din cercul resentimentului și al vinei pe care ne grăbim să le atribuim celorlalți. Prizonieri reținuți de complexe atavice, nu numai că nu surprindem mare lucru din mersul existenței, dar ne va fi aproape imposibil să admitem că Dumnezeu nu e zeul cel crud. Pentru a ne redobândi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mângâietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
+ MIHAI, episcop
Text publicat în Dilema veche nr. 981 din 26 ianuarie – 1 februarie 2023