Calea Crucii pentru Ucraina este și calea libertății și demnității

Calea Crucii pentru Ucraina este și calea libertății și demnității
25 Aprilie
2023

Calea Crucii pentru Ucraina este și calea libertății și demnității

Ucrainenii sunt pe Calea Crucii de mai bine de un an. Anul trecut, de Paști, scriam despre cum tragedia vecinilor noștri ne-a dat ocazia să fim mai buni. Să ne înfățișăm lumii ca România generoasă, un popor darnic și solidar, care nu închide ochii la suferință, la femeile, copiii, bătrânii ce luaseră calea pribegiei din pricina invaziei ruse.

A trecut un an și războiul continuă la o intensitate nemaicunoscută de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Vestul a plătit prețul solidarității cu Ucraina. Dar, trebuie să o spunem, Vestul a plătit în primul rând prețul imperativei decuplări de resursele unui regim odios, de care singur se legase imoral, prin atâtea complicități vinovate și în ciuda tuturor semnelor evidente ale unei apropiate dezlănțuiri a răului.

După un an, continuă și solidaritatea. Apare însă oboseala. Teme ale propagandei Kremlinului, de fapt variațiuni ale pretextelor invaziei, își croiesc drum și în Apus, în statele democratice și libere. Și astfel, de la multe mii de kilometri depărtare și la adăpostul oferit de existența unor „state-tampon”, ni se spune că războiul nu s-ar fi petrecut dacă NATO nu s-ar fi extins așa de mult. Ca și cum NATO ar fi o forță impersonală la cheremul cuiva, iar voința popoarelor de a adera la NATO nu ar conta defel. Ca și cum nu noi – românii, polonezii, bulgarii, slovacii ori balticii – am fi fost cei care am cerut să aderăm la NATO și UE, ci am fi fost cotropiți de NATO și așa au ajuns „americanii” în apropierea granițelor Rusiei.

Se mai strecoară, insidios, o nouă temă. De ce nu vor ucrainenii tratative de pace, de ce continuă să ceară arme? Și, la urma urmei, ce mai vor și ucrainenii ăștia? Cine-i manipulează?

Până să răspundem la această întrebare, iată câteva considerații care cred că ar trebui să aibă o relevanță particulară pentru noi.

În primul rând, să ne amintim că Putin a recurs la acest război de cotropire după ce toate celelalte acțiuni (anexarea Crimeii, războiul separatist din Donbas, războiul hibrid) eșuaseră în stăvilirea evoluției Ucrainei către Occident.

Acest război, sub diferite forme, se poartă de fapt de peste nouă ani. Și nimeni nu știe cine a fost primul care a numit mișcarea Euromaidan din Kiev, începută la sfârșitul 2013, drept „Revoluția Demnității”. Într-un articol ce investiga acest subiect, Aliia Șandra,  o publicistă din Ucraina, trăgea o concluzie interesantă despre rezultatul mișcării pro-europene a ucrainenilor: „Căutând Europa, ne-am regăsit pe noi”. Aceasta ar trebui să spună ceva anume și greco-catolicilor români, urmași ai celor care au făcut unirea cu Roma, o unire care a adus atâtea beneficii pentru întreaga națiune română… Căutând Europa, ne-am regăsit pe noi.

Așadar, acum trăim doar faza acută a unei confruntări cu origini în noiembrie 2013, când președintele pro-rus de la Kiev, Ianukovici, a suspendat Acordul de asociere al Ucrainei cu UE. Studenții din Kiev au reacționat imediat contra acestei decizii. Au fost crunt bătuți în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 2013.  Pe străzile Kievului și în Piața Independenței, tinerii ucraineni au început să se adune cu zecile de mii să protesteze contra represiunii sălbatice. Așa a început ceea ce avea să devină Revoluția Demnității.

În acele zile, situația era tulbure și tensionată. Existau provocatori și lucrurile puteau lua o turnură violentă și anarhică. Dar chiar de la început, la 1 decembrie 2013, venerabilul cardinal greco-catolic Liubomir Husar (1933-2017) a venit printre protestatari. Aproape orb, prea bătrân și bolnav ca să mai poată urca pe scena improvizată de platforma unui camion, Preafericitul Liubomir Husar le-a vorbit tinerilor din mijlocul lor, după cum vedeți în fotografia de mai sus, care ilustrează acest articol: „Faceți binele și nu vă temeți!”. Bătrânul cardinal a revenit o săptămână mai tîrziu, în 8 decembrie, cu un nou îndemn: „Munciți ca și cum totul depinde de voi și rugați-vă Domnului ca și cum totul depinde de El!”

Cardinalul Husar se retrăsese din scaunul de arhiepiscop major al Bisericii Greco-Catolice ucrainene în 2011 pe motiv de boală (a fost urmat de actualul arhiepiscop major, PF Sviatoslav Șevciuc). Iar în 2013, fostul patriarh greco-catolic a fost una din primele personalități de mare anvergură care a venit la manifestațiile de pe Euromaidan.

Liubomir Husar era considerat o adevărată „busolă morală” a națiunii, iar mulți spun că prezența lui în 1 și apoi în 8 decembrie în piața din Kiev a fost una decisivă. Arhiepiscopul greco-catolic Boris Gudziak – Rector pe atunci al Universității Catolice din Lviv și titular al eparhiei greco-catolice „Sfântul Vladimir” de Paris  – s-a adresat și el protestatarilor.

Arhiepiscopul greco-catolic Boris Gudziak, o voce altă importantă a Revoluției Demnității.

Preoții greco-catolici și cei ortodocși care nu țineau de Patriarhia Moscovei au început apoi să spovedească și să împărtășească protestatarii. Mici capele au fost improvizate în corturi. Pe multe baricade erau rozarii și icoane. O statuie a Maicii Domnului de la Fatima a fost adusă într-un cort-capelă. Cortul a fost incendiat la intervenția forțelor speciale ale lui Ianukovici, dar protestatarii au salvat statuia și au adus-o apoi pe scenă când protestul a fost reluat.

Într-atât a fost de iritat președintele pro-rus Ianukovici de faptul că biserica greco-catolică acorda asistență spirituală ucrainenilor care se identificau cu Revoluția Demnității, încât a amenințat-o cu revizuirea statutului legal.

„Nu ne este rușine de prezența noastră în Piața Maidan și vom rămâne și pe viitor acolo”, i-a răspuns întâistătătorul greco-catolicilor ucraineni, PF Sviatoslav Șevciuk.

De la Blaj, în acele momente de cumpănă din februarie 2014, și PF Lucian a transmis solidaritatea greco-catolicilor români: „Unim glasul nostru cu cel al Preafericirii Sale Sviatoslav Șevciuk, Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, pentru a cere încetarea violențelor și a amenințărilor la adresa membrilor acestei atât de încercate Biserici și a întregului popor ucrainean.”

Aceia care subliniază importanța prezenței și vocii cardinalului Liubomir Husar încă din primele momente ale Revoluției Demnității arată că bătrânul patriarh greco-catolic era una dintre cele 11 personalități care redactaseră „Carta Persoanei Libere”. Considerată un document programatic al mișcării pro-europene, Carta apăruse ca o reacție la riscul ca guvernele de la Kiev să limiteze procesul de integrare la un simplu demers cu motivație materialistă. Carta își propunea așadar să dea motivația profundă opțiunii Ucrainei pentru Occident. Preafericitul Liubomir Husar a impus în acel document programatic viziunea creștină despre libertatea și demnitatea omului. Carta se încheie astfel: „Este singura opțiune personală și colectivă: să fim liberi. Să fim o națiune de succes și un stat de succes. Să fim liberi printre cei liberi!”

În civilizația occidentală căreia îi aparținem, civilizația Decalogului și libertății, popoarele au tot dreptul și toată libertatea de a alege calea de urmat, purtând, bineînțeles, răspunderea alegerilor lor. Sunt comunități de oameni liberi. Iar libertatea nu ne este dată nici de om, nici de guvern, ci de Creator. „Cu preț ați fost răscumpărați, nu vă faceți, dar, robi oamenilor”, le cerea Sfântul Pavel creștinilor din Corint.

Omul, împlinirea Creației, nu este o marionetă. Popoarele nu sunt piese pe o tablă de șah mânuite de mai marii vremii. Popoarele libere aleg.

De exemplu, noi, românii, am ales. Și la 1848, și la 1859, și la 1877, și în 1916, și în 1944, și în 1989, și când am aderat la NATO, și când am aderat la UE. Iar alegerile noastre libere au fost întotdeauna alături sau împreună cu Apusul.

Când, în 1948, sub ocupație sovietică, mitropolitul ortodox de la Sibiu, Ioan Bălan, le-a cerut greco-catolicilor să se întoarcă „acasă” deoarece „interesele străine” i-ar fi „amăgit”, Fericitul Vasile Aftenie i-a răspuns că a comis „o îndrăzneață nerușinare”. „Acasă”, adăuga Vasile Aftenie, înseamnă „Blaj și Roma”, „Apusul civilizat”, „aci ne sunt prietenii care ne-au ajutat să clădim o Românie liberă.

Așadar, revenind la întrebare, ce mai vor ucrainenii, nu s-au săturat de război? Simplu. Vor să fie liberi. Nu vor să fie pioni pe tabla de șah. Nu vor să fie marionete. Și au tot dreptul să fie liberi să urmeze calea pe care și noi, românii, am pășit. Iar noi – datoria creștină de a le fi alături. Ei sunt gata să plătească, și au plătit deja, un preț uriaș pentru acest drum. Noi am plătit doar cu reforme dificile, dar ei plătesc cu sânge.

– Gelu Trandafir