În ultima duminică a lui octombrie, după Sfânta Liturghie, comunitatea din București a parcurs Calea Crucii. Un parcurs simbolic, în jurul micuței catedrale de pe strada Polonă. O cale străjuită de făcliille ținute de cercetași la fiecare stațiune a crucii. A fost prima zi după trecerea la ora de iarnă. Întunericul se înstăpânise mai devreme, dar seara a fost caldă și plăcută.
Cu 74 în urmă, în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, episcopii greco-catolici fuseseră ridicați ca niște rău-făcători. În ajunul arestării, la ședința la care s-a luat această decizie, mintea limitată și criminală a ministrului de interne de atunci, Teohari Georgescu, verbalizase următoarele despre episcopii români uniți: „trebuie să fim atenți pentru ca acești bandiți să nu creeze o problemă catolică”.
Dar planurile oamenilor nu sunt aceleași cu planurile lui Dumnezeu. Acum vedem cum arestarea episcopilor a fost o stațiune importantă pe calea lor spre beatificare. „Bandiții” lui Teohari Georgescu au devenit Fericiți ai Bisericii. Iată cu adevărat „o problemă catolică”. Chiar Teohari Georgescu și acoliții lui i-au pus ferm pe episcopii uniți pe calea beatificării.
Pe drumul ce înconjura catedrala Sfântul Vasile cel Mare, la fiecare stațiune a Crucii, s-a citit și un scurt fragment care evoca memoria persecuției. Iuliu Hossu, Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Tertulian Langa au lăsat numeroase mărturii despre prigoană. Dar în acea seară grăbită de trecerea la ora de iarnă cea mai tulburătoare a fost mărturia Fericitului Ioan Suciu. El și-a descris primele două zile petrecute în arestul de la Sibiu, „fără hrană, fără apă”, alături de „șobolanii, șoarecii, guzganii, care treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane.” Dar tocmai în această atmosferă, a adăugat el, „am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe.”
În cele două nopți din arestul Securității de la Sibiu, Ioan Suciu s-a rugat Sfântul Rozariu meditând… misterele de bucurie. „Fericirea nu face popas numai în pajiștile cu flori rupte din împărăția frumuseții, ci se oprește prelung să pască în sufletele celor păscuți de mizerie. Aci m-a găsit și pe mine. A bătut la ușă, a intrat cum știe să intre, fără altă cheie decât Voia Celui Preaînalt. (…) M-am oprit din rugă. O impresie delicată, ca năvala dulce a unui surâs pe pupila unor ochi ce acuma s-ar deschide pentru întâia dată, mă copleși. În bezna pietrificată, simțeam Inima Neprihănită aproape, aproape. Zidurile temniței nu mai existau.”*
Tradiția pioasă a fixat în veacuri pentru Calea Crucii cele 14 stațiuni ale pătimirii Mântuitorului: de la condamnarea la moarte, până la punerea în mormânt. Este o devoțiune practicată îndeosebi în Postul Mare și în zilele de vineri, în așteptarea celebrării Învierii. O a 15-a stațiune, dedicată Învierii, este uneori adăugată.
Și noi, an de an, la sfârșit de octombrie, când facem Calea Crucii, să nu ne oprim, deci, deznădăjduiți la picioarele crucii. Să o facem ca recunoștința pentru fidelitatea în credință a Bisericii. Să facem Calea Crucii cu gândul la împlinirea pătimirii episcopilor greco-catolici, cu gândul la 2 iunie, la sărbătoarea beatificării lor.
Dacă rămânem doar la cultivarea amintirii șoarecilor, șobolanilor sau guzganilor care-i țineau tovărășie episcopului Ioan Suciu însetat și înfometat în celulă, riscăm să rămânem la un „Dumnezeu să-i odihnească”. Or noi, după beatificarea din 2 iunie 2019 de la Blaj, putem și trebuie să le cerem mijlociri și haruri episcopilor beatificați, să le cerem „ocrotiți-mă întotdeauna să fac binele, să pot ierta, și să iubesc Adevărul lui Hristos, singurul în stare să mă facă liber.”
– Gelu Trandafir
* Fragment dintr-o scrisoare a episcopului Ioan Suciu adresată unui coleg preot ascuns. Redactată la Căldărușani în 1949, a ajuns prin curieri clandestini la Nunțiatură, fiind ulterior trimisă la Roma. A fost utilizată de echipa Postulaturii Cauzei de Beatificare a episcopilor greco-catolici și publicată în Foaia de Sfintele Paști, anul IV, nr. 2/2017.
