Singurul titlu sau nume pe care Isus și-l atribuie în cei trei ani de viață publică este „Fiul omului”. Dumnezeu cel mare și atotputernic își ia un nume de familie după noi nevrednicii!
Fiul omului, născut sub lege, născut din femeie – cum spune Sf. Pavel!
Ce înseamnă asta? Că viața noastră, definită de propriile limite, de slăbiciune, dar și de efortul pentru bine, a fost asumată de Fiul lui Dumnezeu spre mântuirea noastră. De aceea, ne vine greu să-l acceptăm pe Dumnezeu care se coboară, se lasă batjocorit, pus pe cruce și omorât fără ezitare tocmai de cei care sunt poftiți de a intra pe poarta mântuirii.
Iubiți credincioși,
Din lucrurile mici ne aflăm mântuirea, dar ne și putem expune pierzării. De ce suntem astăzi, aici? Pentru că e sâmbătă sau că suntem în concediu? Pentru că e prea cald la București, iar la Ciofliceni găsim un pic de răcoare? Pentru că locul mănăstirii este frumos și liniștit, pentru că le facem bucurie fraților carmelitani? Poate. Un pelerinaj este însă o reîntoarcere în sine prin contemplarea slăbiciunii lui Hristos.
Azi, aici, suntem invitați a-i recunoaște lui Dumnezeu dreptul asupra noastră. Și a face un gest de filială prețuire pentru Maica Sfântă. N-ar trebui, oare, să fie suficient pentru a intra în bucuria acestei sărbători?
Preacurata e aici, sub Cruce. Ea crede, a continuat să creadă. E singura care a putut continua, dar asta n-a scutit-o de toată profunzime durerii. Inima Maicii Sfinte nu cedează, rezistă morții, rezistă disperării, nu cedează nici atunci când noi, alegând păcatul și moartea, îi omorâm Fiul.
*
Când va apărea în mijlocul ucenicilor săi, Hristos înviat nu-i va certa pentru că l-au părăsit, ci pentru că întârzie să creadă Învierii sale. Copleșiți de frică, apostolii se deschid cu greu la bucuria Învierii. Astfel că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să dea dovadă de răbdare, însoțindu-i pe drumul deșteptării, la fel cum o face, zi de zi, și cu noi. Doar cei care își reiau crucea de fiecare dată, îi urmează Lui și nu se opresc, sunt vrednici de El (Mt. 10, 39-40) „Cine va locui în locașul Tău, Doamne, și cine se va locui în muntele Tău sfânt? – se întreba psalmistul în lectura zilei. Cel ce umblă fără prihană și face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa, Cel ce nu l-a vorbit de rău … pe vecinul său” (Ps. 14). Pericolul nu vine dinspre Dumnezeu, ci dinspre locurile de unde L-am izgonit din viața noastră.
Și cu toate acestea, atitudinea Maicii Sfinte sub cruce ne vindecă de naivitate în fața voinței Cerului. Ne îndeamnă la încrederea față de Dumnezeul adevărat – care urcă pe Cruce din dragoste pentru noi. Putem spune că Biserica se naște cu credința Preacuratei. Ea ne spune și azi că împărtășirea cu Domnul nu e făcută din calcule, din frica sau povara Crucii, ci din dragoste și rugăciune. Numai dragostea întărește mărturia unui crez. Această dragoste, compusă din micile fidelități care le reînnoim zi de zi, oferă forță inimii, oferă chiar și celui prigonit să ierte totul pentru Înviere. Medicamentul, nu e „de ultimă generație”, cum se spune azi, este vechi, dar eficient: în bătălia vieții cine ține la viața sa o va pierde, dar numai cine și-o va pierde pentru Isus, o va găsi cu adevărat.
Dragi credincioși,
Odată, demult, sărbătoarea Maicii Carmelului era susținută de priveghere și post. Poporul credincios avea conștiința purificării și a setei de Dumnezeu. Azi, mulți dintre noi dăm „pocăinței” un sens imposibil, sensul marilor sacrificii și, pentru că nu ne simțim în stare, dar n-avem nici dăruire pentru așa ceva, ne descurajăm, lăsându-ne pradă unei vieți de păcat și de slăbiciune. Isus i-a spus Sorei Lucia de la Fatima: „Jertfa pe care o cer de la fiecare este împlinirea propriei datorii și paza poruncilor, iată pocăința pe care o cer și o aștept acum”.
Pecetea Spiritului este ceea ce face să pulseze în noi dorința spre mai bine, spre ceea ce e adevărat, spre o fericire deplină. Spiritul Sfânt revărsat în inimile noastre se arată de fiecare dată când alegem să trăim nu doar în funcție de interesele sau capriciile noastre. Diavolul știe că ne vom mântui prin rugăciune. Contra rugăciunii își îndreaptă el acțiunile pentru a ne pierde.
Rugăciunea dă libertate Sfântului Spirit, arătându-se când ne străduim să dăm curs idealurilor inimii, când facem binele, când ne simțim orientați nu numai de bucuria celorlalți, ci și de durerile și nevoile lor. Spiritul este lumina și căldura pe care le simțim de fiecare dată când primim înțelegere și iubire. Același Spirit naște în noi părerea de rău pentru ceea ce nu am făcut bine, deși știam că nu era drept.
*
Dragi credincioși,
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său pentru noi”. Atât de mult ne-a iubit încât ne-a dat și-o Maică. Ca să ne simțim cu adevărat frați în crucea lui Cristos.
Ea singură rămâne lângă crucea lui, continuând să creadă, devenind Maică pentru noi toți. Este curăția smereniei sale. Este bucuria ei de a nu dezerta nicicând de lângă noi. Este victoria pe care Dumnezeu a dobândit-o în sufletul neprihănit al unei femei.
O cinstim cu recunoștință nu numai azi, ci-n fiecare clipă!
Maica Sfântă a Carmelului, fii bucuria inimilor noastre!
+ Mihai, episcop
Predica P. S. Sale Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București
la Liturghia sărbătorii Maicii Domnului de pe Muntele Carmelului
Mănăstirea carmelitană de la Ciofliceni/Snagov – 16 iulie 2016
