Până când vom vedea însă sfârșitul, chiar dacă Biserica va deveni o civilizație insulară, printre mări de minciună și degradare morală, nimeni nu se poate pierde, ținând la gustul și parfumul lui Hristos.Nimic nu te poate, dacă nu vrei, despărți de dragostea Domnului. [...]

Azi, ieri... mâine, bătălia cu întruchipările Răului

Azi, ieri… mâine, bătălia cu întruchipările Răului
13 Iulie
2020

Azi, ieri… mâine, bătălia cu întruchipările Răului

Istoria eliberării celor doi demonizați din ținutul de dincolo de lacul Tiberiadei are accente cutremurătoare. Întotdeauna forțele Celui rău caută să te zguduie, să te înfricoșeze, să-ți reducă rezistența și, nu în ultimă instanță, să te facă să renunți la lupta cu el. Evanghelia ne spune în repetate rânduri că Isus s-a întâlnit cu Răul și că oricine caută cu sinceritate să-l urmeze pe Domnul, are parte, mai devreme sau mai târziu, de confruntarea cu păcatul și ispita, cu răutatea gratuită și lucrarea Celui rău.

Făcându-le pe voie demonilor scoși din cei doi năpăstuiți și trimițându-i în turma de porci, care piere apoi în mare, Isus va fi refuzat categoric de locuitorii cetății. Auzind vestea minunii, aceștia ies înaintea lui Isus nu pentru a-i exprima bucuria sau recunoștința, ci pentru a-l ruga să plece din ținut. La ce bun semnele minunate, vindecarea celor doi, dacă ei se concentrează pe avut, pe socoteli sau calcule?

Isus pare să-și fi închis singur ușa sufletelor, prin a fi permis pierderea averii acelor oameni. Oare așa să fie? Ce dorește Domnul să spună prin acest cuvânt? Că și noi supunem chemarea la credință unei siguranțe pe care ne-o oferă avutul sau puterea capacităților proprii. Din martie încoace, din teama de a ne îmbolnăvi, socoteala sănătății corporale exclusive n-a devenit oare singurul ideal după care tânjim? Dacă e așa, înseamnă că lui Dumnezeu nu-i lăsăm altă șansă, decât aceea de a-l ruga să plece de la noi!

Să nu pierdem seninul! Harul este îndeajuns pentru a continua și a rămâne cu Isus care a câștigat deja războiul în favoarea noastră. Harul se arată în neputință. Cei șapte Sfinți ne invită să ne lăsăm surprinși tot mai mult de ajutorul lor. Dacă au fost beatificați, ei sunt de-acum o prezență vigilentă și clarvăzătoare în drumul care ne poartă spre Împărăția lui Dumnezeu. Constatăm, însă, că puțini dintre noi îi iau drept martori în viața de zi cu zi. Nici noi, clericii, puși să învățăm în popor spiritul Evangheliei, nu-i avem prea aproape de suflet. Beatificarea pare mai curând o revanșă a istoriei, iar ecourile ei se manifestă mai degrabă ca o satisfacție de tip lumesc: „am fost celebri pentru vizita Papei la Blaj!, „s-a împlinit dreptatea!”, „lumea ne-a recunoscut” etc. Or, istoria de har trebuie repovestită altfel.

Mai întâi trebuie redescoperit spiritul de jertfă și de dăruire al celor șapte Sfinți, ca lumea să creadă. Covid-19 ne arată în mică măsură roadele grabei de după ’90. Fără vocație, mesagerii Evangheliei nu-i pot oferi omului însetat de Dumnezeu decât un mesaj sentimental. A avea de-a face cu cei care se pun în centru pe ei înșiși: eu, eu, eu, care au proiecte, planuri, „știu eu mai bine”, „fac eu”, nu convertește pe nimeni la Isus. O gândire prezumțioasă și resentimentară este desprinsă din vanitate. Cum să-l oferi pe Isus celorlalți, dacă ești sărman tocmai în prezența lui?

În bătălia spirituală cu Răul întruchipat de azi, sfinții noștri așteaptă să-i punem la lucru. Să ne bucurăm de confidența cu ei și să-i eliberăm de văicăreala acelora care mai cred că lumea a început și se termină cu ei. Cei mai tineri, atunci când li se oferă istorii prost asumate, nu numai că le ignoră, dar merg în direcția opusă. Această bâjbâială nu e deloc o anticameră pentru credință și nu face bine nici datoriei față de adevărul istoric. În spatele acestei retorici, omul se ascunde comod ca să nu se lase schimbat de Har. Prefăcându-se că l-a prins de picior pe Dumnezeu, având o judecată deformată, calea de urmat propusă nu poate fi decât una: nostalgia și resentimentul.

Acest spirit nu face parte din moștenirea sfinților martiri și nu conduce la Isus. Dacă erzațurile unei dictaturi nu se șterg nici cu trecerea unei generații, cu atât mai puțin îți poți permite să abandonezi lupta cu Răul. Isus ne arată că bătălia crâncenă pentru mântuire a continuat mereu și continuă sub alte întruchipări. Suntem într-o perioadă în care vechiul Șarpe a luat deja alte înfățișări: descurajarea morală, disprețul față de familie și firea omenească, liberalizarea sau „normalizarea” imoralității, construirea unui rai pământesc. Tocmai de aceea și azi, a-ți recunoaște apartenența creștină, nu e ca o intrare într-un club. Este o alegere morală clară, conștientă, chemată să definească gustul credinței tale în Adevăr. Cum sunau mesajele sfântului episcop Ioan Suciu, la primele semne ale Răului din vremea lui? „Nu vă vindeți credința, nu faceți compromisuri în fața Adevăr, viața e o luptă cu sinele, demnitatea omului provine din continuarea fidelității în a rămâne cu Isus”.

A minimaliza succesiunea istorică, cu scăderile sau creșterile sale, a ne lăsa deturnați de la prezent sunt ispite ale Celui rău. A nu recunoaște răul specific de azi și a nu accepta confruntarea cu el, nu e doar prostie, ci și o evidentă slăbiciune de credință. Lăsându-ne ocupați de tot felul de priorități, oamenii doritori de Isus s-au hrănit, între timp, nu atât cu bucuria Evangheliei, cât mai degrabă cu amărăciune și, mai ales, cu o superioritate indusă. În cazul că superioritatea e reală, ea nu poate avea însă decât o singură măsură: lepădarea de sine, smerenia și încrederea, seninătatea. A discerne prioritățile pentru a păstra gustul Împărăției și a-i ajuta pe copiii lui Dumnezeu să nu piardă calea, rămâne, deci, o chestiune de viață și de moarte pentru mântuire. Azi, ieri… mâine, bătălia cu întruchipările Răului continuă. Spiritul Fericirilor și mijlocirea celor șapte Sfinți sunt armele serioase pentru a merge mai departe, așa cum se cade generației noastre.

În rest, calm, încredere și voie bună!

+Mihai, episcop