La începutul vieții sale publice, Isus invită doi frați, pe Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, să-l urmeze. Îi găsise reparând năvoade alături de tatăl lor. Ei lasă atunci bruma de siguranță pe care le-o aducea pescuitul, aleg necunoscutul și-l urmează pe Isus. Asistă în continuare la lucrurile minunate făcute de El de dragul mulțimilor și sunt de față, împreună cu Petru, la câteva evenimente speciale care, datorită încărcăturii lor spirituale, se petrec cu discreție (vizita lui Isus în casa lui Iair și Schimbarea la față de pe Muntele Tabor).
Între timp, lui Iacob și lui Ioan le licărește gândul că ucenicia le poate deschide o nebănuită perspectivă de afirmare. Încep să spere că s-ar putea împărtăși din prestigiul lui Isus. Îi cer, așadar, să le dea lor locurile „de-a dreapta și de-a stânga” lui, convinși că El urma să-și exercite influența politică în societatea vremii.
După ce-i ascultă, Isus le spune cu franchețe că, de fapt, ei nu-și dau seama ce cer și că, oricum, locurile la care jinduiau erau deja rezervate. Îi întreabă însă dacă ar fi în stare să primească încercarea prin care avea să treacă El. „Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care mă botez Eu?” (Marcu 10, 38). Fără să anticipeze că „botezul” presupunea jertfirea vieții pentru Vestea cea Bună – adeverită într-adevăr mai târziu –, Iacob și Ioan se arată dispuși să se angajeze la orice. Se socotesc îndreptățiți în ambiția lor de a se afirma drept sfetnici ai Puterii.
Numai că Isus nu s-a interesat de realitatea puterii și a siguranței personale, ci s-a concentrat asupra libertății de a-și transmite nestingherit mesajul. Și-a pus în gardă ucenicii de mai multe ori despre ce anume îl aștepta la Ierusalim, dar a fost nevoit să constate, de fiecare dată, cât sunt ei de îndărătnici în a primi un asemenea testament.
Îndrăzneala de a reclama pentru sine merite deosebite nu ne e nici nouă străină. În zilele lui Isus ca și azi, a filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lângă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral. Ce înseamnă ambiția în sensul bun al lucrurilor? În copilărie, mi se spunea adesea că trebuie să fiu mai ambițios. Nu se aștepta de la mine să fiu vanitos, ci să mă autodepășesc ca să fiu dispus să renunț la ambiții prostești pentru un scop mai înalt. Dar „drumul spre iad este pavat cu bune intenții”, spune vechiul dicton. Pretențiile celor doi frați, Iacob și Ioan, și răspunsul dat lor de Isus avertizează că viața de credință construită pe împlinirea binelui nu corespunde în general confortului sau siguranței personale și nu e, nici pe departe, o cale lipsită de griji. „Dacă aveți parte de suferință, deși faceți binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta ați fost chemați, căci Hristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeți pe urmele lui” (I Petru 2, 20b-21). Viața fiecăruia dintre noi este, așadar, legată implicit de realitatea jertfei. Suntem dispuși să ne sacrificăm ambițiile deșarte?
Creștem, urcăm, coborâm, iarăși urcăm și curba va coborî iarăși. Ni se ia din mână tot ce am apucat, o luăm aparent de la început, pentru ca la sfârșit să ni se îngăduie să plecăm din lume cu acel capital de bine împlinit în favoarea celorlalți. Putem aspira oare la un loc înalt, la dreapta sau la stânga lui Isus, ca cei doi frați, sub pretextul exclusiv că ne arătăm devotamentul față de bine? Cum le vine creștinul în ajutor celor care caută sensul vieții dacă, inspirat de ambițiile împărtășite de Iacob și Ioan, el însuși continuă cu încăpățânare să definească credința după prestigiul și succesul ei public sau după eficiența contabilă pe care o asumă puterea? Or suferința răscumpărătoare, prin care Binele învinge, nu are loc în ceremonialul de forță al acestei lumi! Să ne mai mirăm că patima puterii reușește să întunece judecata în lumea noastră tulburată și să calce-n picioare curăția, tenacitatea, cinstea și sacrificiul, care modelează adevăratele caractere? Că, pe fondul invaziei țării vecine, atacatorul se victimizează și se pretinde atacat? Sau că, însuflețită de hidoșenia puterii, ambiția unei credințe pravoslavnice interpretează o partitură în triumful ipocrit al tiraniei?
„Toate sforțările oamenilor de a face planuri bune și mai bune rămân o crispare și o schimonosire; tot ce cere Dumnezeu e dăruirea de sine a inimii într-o iubire plină de credință”, spunea un celebru teolog. Vinerea Mare, ziua Răstignirii, revelează că, înaintea oricăror „programe” sau „strategii” omenești are precedență faptul de neînlăturat al iubirii necondiționate a lui Dumnezeu. „Nu vă bucurați de rezultatele voastre în bătălia cu Răul”, le spunea Isus ucenicilor entuziasmați de roadele misiunii lor, „ci bucurați-vă că numele vă sunt scrise în Cer” (Luca 10, 20). Sursa vieții nu se află, așadar, în activismul exterior, ci în risipa dragostei lui Dumnezeu care ne asociază bucuriei sale de a se irosi pentru noi. Înseamnă că singura ambiție a omului integru nu poate fi decât iubirea în ascultare și întoarcerea constantă a conștiinței din umbră la lumină. E o ambiție legată de o cale pe cât de simplă, pe atât de grea, fiindcă nu ne sunt gâdilate orgoliile, dar tocmai de aceea sigură sufletește: calea de a nu căuta merite la tot pasul, cultivând ambiții pentru care invocăm exclusive drepturi de autor.
*
Am revăzut multe lecții de viață despre ambiție, acum doi ani, în timpul convalescenței după infectarea cu covid 19, când zbuciumul și îndoielile personale nu au fost deloc puține. Mi-am dat seama la ce pericol ne expunem când ne închipuim că suntem motivați de credință, de Biserică sau de grija față de semeni, dar, de fapt, nu suntem decât în căutarea micului nostru ego, interesați ca fanteziile proprii să devină realitate. Dacă și doi ucenici de-ai lui Isus și-au imaginat că se pot folosi de Cer pentru a se afirma și a parveni, înseamnă că ambiția e o veritabilă provocare în judecata vieții, a ceea ce contează înlăuntrul nostru, începând de la dorințe și proiecte până la roade.
Locurile de-a dreapta și de-a stânga, la care râvniseră cu ardoare Iacob și Ioan, au fost rezervate anume în Vinerea Mare pentru doi tâlhari de drumul mare. Cel din dreapta a înțeles că era și el unul dintre cei mulți, pentru care Isus își dădea viața, că Dumnezeu prețuiește, în locul meritelor deșarte, părerea de rău și „ambiția” de a cere iertare. Harul nu i-a mai fost refuzat și fostului răufăcător i-a revenit atunci, în al doisprezecelea ceas, alegerea singulară care l-a condus la… omul regăsit.
PS Mihai Frățilă
