În goana după „participarea activă” a credincioșilor la misterul liturgic, mai sunt și scriitori moderni care se grăbesc să eticheteze ca demodate anumite devoțiuni, sau recitate „papagalicește”. Riscăm să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor: alergând după idealul spiritualității purificate de eventualele poticniri și automatisme, uităm cum funcționează psihicul uman. Dacă Biblia ne repetă de 365 de ori „Nu te teme”, dacă până și GPS-ul este programat ca să ne repete de mai multe ori o indicație, deriziunea la adresa novenelor, a recitării Rozariului sau a Consacrării la Preasfânta Inimă a lui Isus nu-și are rostul.
Isus nu i-a cerut Sfintei Margareta Maria devoțiunea celor nouă prime vineri din lună pentru că nouă ar fi o cifră magică, ci pentru că obișnuințele noastre se schimbă atât de greu, încât e nevoie de luni de zile ca să introducem o modificare cât de mică în sistemul nostru personal. Un minim de bunăvoință din partea noastră, asta indică cele nouă Sfinte Împărtășanii lunare – ca să facem loc harului lui Dumnezeu să lucreze.
Iar în momentele de oboseală, de criză și de colaps sufletesc, când lumea pare că se prăbușește, ne mai ridică la suprafață doar bunele deprinderi: un Tatăl nostru, o Născătoare, o decadă de Rozariu, un „Doamne, îndură-te spre noi!” dat ca răspuns la Liturghie, o rugăciune preferată pe care am spus-o când cerul nostru spiritual era mai senin. Să ne gândim ce obiceiuri de rugăciune putem să introducem în viața noastră în acest Post Mare – ele pot fi colacul nostru de salvare în zilele întunecate.
– editorialul Foii de Postul Mare
