A vorbi despre cei plecați cărora le suntem datori moral nu are de-a face cu retorica și cu spiritul monden. Părintele Augustin Ciungan a fost una verigile care i-au dat ocazia lui Dumnezeu de a-și continua opera de vindecare și mântuire a lumii. Zi de zi, și după suprimarea Bisericii în 1948, nu și-a început ziua fără a celebra Sfânta Liturghie și a pregăti ceasul Domnului.
A reușit să vadă eliberarea în 1989, la vârsta de 78 de ani, oferind celor mai tineri șansa de a le fi alături la bucuria generală. Când nimeni nu mai putea conta nici pe sănătatea și nici pe forța vârstei sale, i-a fost dat să fie un punct de sprijin la capitolul înțelepciune. Nu numai pentru a încuraja soarta Bisericii sale batjocorită în continuare de indiferența mai-marilor cetății, dar și pentru a sta în calea acelora care – chiar și cu intenții bune! – confundau Biserica cu o casă de producție. A avut satisfacția de a îngriji mulți ani suflete în clandestinitate și de a vedea că sămânța aruncată în inimi, murind, a dat roadă.
Sunt de neuitat pentru episcopul nostru clipele sosirii sale la biserica Acvila, în ajunul Crăciunului lui 2007, într-o zi de luni. Trezit din somnolența letargică care i-a marcat ultimele săptămâni, părintele Ciungan, la insistențele celor apropiați, l-a zărit preț de o clipă pe arhiereu aplecat deasupra patului său. Chipul său senin rămâne un testament de speranță. Sâmbăta următoare, la amiază, sufletul lui discret și nobil se prezenta în fața lui Dumnezeu.
*
Devotat Sfântului Iosif pentru a avea parte de o moarte bună, părintele Ciungan, vicarul Bucureștiului, continuă să însoțească turma de azi. Cu rugăciunile sale și exemplul său de dăruire statornică. Parafrazându-l pe Fericitul Vladimir Ghika, părintele Augustin Ciungan a iubit într-adevăr efortul, a apreciat obstacolele, a respectat curajul, a obținut harul, a binecuvântat victoria și i-a mulțumit lui Dumnezeu.
Domnul să-i facă parte cu drepții!
