Pentru cei care nu știu nimic despre Vasile Aftenie, povestea e simplă în varianta scurtă. Vasile Aftenie este un episcop greco-catolic, care s-a născut în 1899 și a murit în 1950, lichidat de comuniști în beciurile Ministerului de Interne. Motivul pentru care a fost ucis: a refuzat să colaboreze cu regimul, care, de altfel, îi propusese funcții înalte în ierarhia ortodoxă în care i se propunea să treacă, renegându-și crezul și identitatea. Vasile Aftenie a plătit cu preț de sânge fidelitatea sa. A fost primul din cei șapte episcopi greco-catolici care i-au urmat exemplul: Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Alexandru Rusu, Tit Liviu Chinezu. Și pentru că autenticitatea martiriului nu se proclamă cu surle și trâmbițe și tăieri de panglici oficiale, ci iese la suprafață în conștiințele drepte, oamenii căutau mormântul său ascuns sub o cruce anonimă din cimitirul Bellu catolic chiar în anii tulburi imediat de după moartea sa. Autoritățile, presimțind notorietatea pe care o va avea cazul ierarhului arestat și mort în condiții suspecte, nu au permis să se inscripționeze pe cruce decât inițialele: V.A., și anul morții, 1950. Persoane de orice confesiune, catolici și ortodocși, au crezut în autenticitatea mărturiei sale și au alergat la mormântul său, sperând că rugăciunile lor vor afla răspuns prin mijlocirea lui. Aici intervine radiografia credinței, ce se scrie pe alte file decât cele ale documentelor istorice. Dacă ați văzut filmul Quo Vadis, sau dacă ați citit cartea lui Sienkiewicz, o să înțelegeți că dincolo de erou stă martirul. Eroul luptă pentru o cauză; martirul își dă viața pentru credința sa. Vasile Aftenie este mai mult decât un erou.
Varianta lungă o puteți citi în cartea scrisă de Alexis Dimcev: „M-am căsătorit sufletește cu Biserica”. Drumul unui martir: Vasile Aftenie (1899-1950). Biografie critică. Este rodul a trei ani de cercetare doctorală. Cu câteva mici stângăcii ale începutului (nimeni nu s-a născut autor) prezintă, coerent și obiectiv, parcursul unei biografii exemplare în dedicarea sa pentru cauza Bisericii din care a făcut parte. (…)
Ați putea spune că Vasile Aftenie e important în primul rând pentru catolicii din România – o minoritate într-o națiune de confesiune ortodoxă – și deci nu prezintă interes. Într-adevăr, episcopul Aftenie e important pentru catolicii de orice rit: la Roma se află spre cercetare dosarul său, împreună cu cel al celorlalți șase episcopi, pentru a i se recunoaște martiriul de către Biserica Catolică, intrând astfel în rândul sfinților. Dar Vasile Aftenie e al tuturor românilor, indiferent de confesiunea lor. Prin gestul său, el a devenit un simbol al rezistenței interioare. A fi coerent până la moarte, prin alegere rațională, pentru credință – oare câți mai sunt dispuși în zilele noastre să lupte pentru ceva până la capăt? Cine mai are puterea, într-o societate coruptă, să nu facă compromisuri? Verticalitatea se plătește întotdeauna. Unii o plătesc cu pierderea funcției, cu exilul în posturi nesemnificative, unde vocile lor, incomode prin adevărurile pe care le afirmă, pot fi reduse la tăcere. Dar nimic nu poate reduce la tăcere vocea propriei conștiințe, decât atunci e înăbușită în mod deliberat. (…)
Dincolo de cartea propriu-zisă și de biografia lui Vasile Aftenie, este povestea noastră cu el. Drumul de cercetare – peste 20.000 de documente – a ajuns un quest în cuplu. Biroul lui Alexis arăta ca un câmp de luptă, peste care trecuse taifunul, răscolind toată biblioteca și lăsând în urmă prăpădul. Miile de fotografii erau îndosariate și trecute în fișiere Excel, o muncă de zile și nopți întregi. Prin casă zburau fișe de lectură de bibliotecă. Veneam de la serviciu și aflam ce progrese s-au mai făcut acasă cu cercetarea, iar dacă documentul găsit de Alexis era vital, mi se transmitea instant prin mesaj. Bucuriile simple ale vieții: să sari în sus când vine un mail din arhiva de la L Osservatore Romano. Mă simțeam ca într-un documentar Discovery. Am plecat pe urmele lui Vasile Aftenie în Lodroman, satul lui natal. Am stat pe malul lacului Căldărușani, la mănăstirea unde a stat în regim de detenție alături de ceilalți șase episcopi greco-catolici arestați. La schitul Dragoslavele, alt loc în care episcopul Aftenie a stat închis înainte să fie adus la București, în beciurile Ministerului de interne, nu ne-a întâmpinat nici țipenie de om. Liniștea aducerii-aminte. La Brezoi, unde Vasile Aftenie a sfințit o biserică, aceeași liniște când ne-am oprit pe dealul înverzit.
(…) Generația noastră nu mai rezonează la discursuri omiletice și encomiastice, iar portretele prezentate sub formă de medalion funerar nu generează trafic pe Internet. În realitatea care pentru mulți devine din ce în ce mai virtualizată, în care fluxul de informații e tot mai rapid și stimulii tot mai puternici, dincolo de detaliile contextului istoric, contează esențialul: un ierarh ardelean care a fost OM. Și noi vrem să explorăm ceea ce ne înnobilează, ceea ce ne face mai spirituali, fără a ne face mai puțin umani. Verticalitatea, rezistența interioară: asta e legătura. Veriga care ține împreună temele.
Oana Dimcev
(text preluat de pe https://vasileaftenie.ro/2014/09/20/vasile-aftenie-de-ce/)
