Episcopia Greco-Catolică de București anunță desfășurarea simpozionului „Un veac de singurătate? Destinul Bisericii Române Unite în România Mare (1918-2018)”. Evenimentul va avea loc în data de 24 octombrie 2018, ora 18.30, la Centrul „Sfinții Petru și Andrei” al Părinților Asumpționiști din București, [...]

Unitatea creștinilor

Unitatea creștinilor
25 Ianuarie
2018

Unitatea creștinilor

Nimic de construit, un dar de primit și de păzit

 (Cuvântul PS Mihai, episcopul greco-catolic de București, la încheierea Octavei mondiale de rugăciune pentru unitatea creștinilor – Biserica ortodoxă Zlătari – Calea Victoriei)

Situată între Cina cea de taină și arestarea sa, pericopa din această seară (Ioan 17,1-11) este o lectură  a dramei pe care Hristos o scrie cu viața sa însăși, din perspectiva „măririi” Crucii. Rugăciunea Domnului ne introduce în Pătimire, dezvelindu-ne semnificațiile jertfei sale de iubire și, mai ales, arătându-i roada. În lumina acestei rugăciuni suntem invitați să pătrundem sensul istoriei și al vieții noastre din perspectiva lui Dumnezeu care le-a pus în mișcare.

Întregul capitol 17 al evangheliei după Ioan reia esența mesajului Fiului lui Dumnezeu, fiind un veritabil testament al Domnului, în care aflăm bunurile ce sunt hărăzite credincioșilor. În mijlocul ucenicilor, în Joia Mare, întrevăzându-și pătimirea, Fiul lui Dumnezeu proclamă la sfârșitul vieții sale publice cum anume, prin viața sa de om, l-a preamărit pe Tatăl și cum v-a continua s-o facă prin Crucea care urmează să înceapă. Totul se află în lumina măririi Părintelui ceresc, iar Hristos ne invită să credem că avem și noi un loc în taina Crucii sale, fiind, la rândul nostru, preamăriți ca frați ai lui. Astfel, mărirea pe care Hristos o cere Tatălui pentru sine, nu este atât cultul pe care cei care vor crede într-Însul i-l vor aduce, cât mai degrabă întoarcerea sa la Tatăl, de la care ni-l dăruiește apoi pe Spiritul Sfânt.

*

Intrat definitiv în istoria și universul omenirii, împlinindu-și misiunea, Hristos se va reîntoarce, după Cruce și Înviere, la Cel pe care l-a trimis. Dar nu se întoarce singur, ci ca Întâiul-născut dintr-o mare mulțime. Mulțimea acelora care – în această lume – prin credință, îl simt pe Dumnezeu aproape și îi recunosc prezența pe calea vieții lor.

A fi, astăzi, parte a unei Biserici și, în același timp, parte a societății, te obligă adesea la un exil interior. Avem de-a face cu oameni care-și proclamă atașamentul față de tradițiile creștine, dar care nu fac nici cel mai mic efort de a trăi după criteriile evangheliei. Or Adevărul cere schimbarea vieții. Ascunzând sau înjumătățind Adevărul facem un deserviciu Crucii din istoria noastră. A nu răspunde însă răului cu rău este expresia jertfei iubirii lui Hristos față de acela care continuă să facă răul. De aceea, nu trebuie să ne descurajăm, fiindcă cel mai mare serviciu făcut Adevărului este să arăți că nu poți trăi fără El.

*

În puținele acte care s-au păstrat din arhiva episcopului greco-catolic Vasile Aftenie, decedat la închisoarea Văcărești ca urmare a terorii anchetelor Securității, există o scrisoare către patriarhul Nicodim din 1947, prin care-i cerea să-i împrumute un rând de odăjdii pentru o anumită slujbă solemnă. Erau timpuri grele, iar sărăcia de după război și presiunea regimului comunist nu mai lăsau vieții calmul normalității. Răspunsul patriarhului Nicodim, scris cu mâna proprie, este simplu, uman, plin de firesc. El îl asigura pe episcopul greco-catolic de dispoziția dată ecleziarhului catedralei patriarhale de a pregăti cel mai frumos rând de veșminte pentru confratele în nevoie. Aceste lucruri incredibile, care ni se par dintr-o altă lume, sunt totuși firești și, iată, s-au scris în vremuri dificile. Se confirmă astfel faptul că păstrarea omeniei este esențială și continuă să facă parte din bătălia sufletească a menținerii staturii creștinești.

De aceea, binele făcut celorlalți, jertfa iubirii, iertarea și asumarea suferinței, Adevărul însuși, nu sunt pentru Dumnezeu simple convenții umane și nu pot fi asumate în istorie prin argumente părtinitoare. Dragostea este lipsită de resentiment, dar, din păcate, nu numai aroganța sau prezumția, ci și frica conduc adesea la violența nedreptății. Chiar dacă Providența se exprimă în multe feluri, niciodată aceasta nu ne îndreptățește de a lovi pe cineva.

*

Într-adevăr unitatea ucenicilor lui Hristos este un dar. Nu e nimic de construit, ci de primit și de păzit. Dragostea și legământul lui Dumnezeu nu-și pierd nimic din puterea lor, chiar dacă omului îi lipsește fidelitatea. Mai mult, lipsa de fidelitate a omului subliniază adevărul credincioșiei veșnice a lui Dumnezeu.

Evanghelia nu este o simplă emblemă a păcii și prieteniei. Nu putem fi credincioși doar în viața privată, dar nici curajoși doar pentru a ne lamenta sau a vocifera. Tocmai de aceea, Fiul lui Dumnezeu pe Cruce își arată „mărirea” acelora care sunt dispuși să accepte adevărul scandalos al dragostei sale smerite. Pentru mulți creștini adormiți, mărturia credinței se mărginește la social sau la perfecționismul tagmei proprii. Orice mărturie de credință care nu are conștiința propriilor limite, în fața dragostei și voinței lui Dumnezeu, seamănă mai curând cu ideologia și cu interesul trecător. Deci, cu se poate trăi statura de copii ai lui Dumnezeu, fără fraternitate iar fraternitatea nu există fără respectul pentru celălalt.

Dragi prieteni,

Comuniunea și distincția se opun pe veci împărțirii și confuziei, la fel cum este firesc ca viața să fie opusul morții. Preamărit să fie Dumnezeu pentru dorința noastră după unitate și pentru curajul de a rosti împreună și anul acesta „Tatăl nostru”. A-i mulțumi pentru ajutor, a nu ne lăsa copleșiți, a nu ne sătura de Adevăr și de libertate, este miza SPERANȚEI. Lăudat să fie Isus!