Episcopia Greco-Catolică de București anunță desfășurarea simpozionului „Un veac de singurătate? Destinul Bisericii Române Unite în România Mare (1918-2018)”. Evenimentul va avea loc în data de 24 octombrie 2018, ora 18.30, la Centrul „Sfinții Petru și Andrei” al Părinților Asumpționiști din București, [...]

Un nou preot în București

Un nou preot în București
01 Octombrie
2018

Un nou preot în București

Comunitatea noastră a trăit o mare bucurie sâmbătă, 29 septembrie 2018, cu prilejul hirotonirii întru preoție a diaconului Zamfir Rusu. Au fost prezenți toți preoții din București; părintele vicerector al Colegiului Pio Romeno, Vasile Man; rectorul Seminarului de la Oradea, Anton Cioba (coleg la Universitatea Saleziană cu pr. Zamfir) și alți patru preoți – socrul și trei cumnați ai proaspătului hirotonit – din Arhieparhia de Alba-Iulia și Făgăraș.

Aflat în București din anul 2011, după studii de teologie la Blaj și la Roma, pr. Zamfir s-a arătat deja a fi un neobosit lucrător în via Domnului, activând în plan pastoral-catehetic, liturgic și administrativ. Pentru el, acest moment este deopotrivă încununarea unei vieți de rugăciune, trudă, bucurii și drame, dar și începutul unui drum al slujirii, al Crucii, sub pecetea veșnică a preoției. Atmosfera a fost deosebit de emoționantă, fiind prezenți părinții și rudele lui Zamfir și ale soției sale, Simina, alături de numeroși credincioși, prezenți în biserică și în curte.

Pentru comunitatea noastră, evenimentul nu poate fi decât un prilej pentru a-l lăuda neîncetat pe Domnul, pentru darurile și chemările sale. Este a doua hirotonire în cei 11 ani de mandat ai Preasfinției sale Mihai și prima de la înființarea Eparhiei noastre.

Lăudați pe Domnul toate neamurile; lăudați-l pe El toate popoarele! Că s-a întărit mila lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac! (Ps 116)

*

Redăm mai jos predica Preasfințitului Mihai:

„Evanghelia vindecării slăbănogului după Luca ne arată cum mai mulți oameni aduc în fața lui Isus un slăbănog paralizat.

Bolnavul iese din anonimat, primind demnitate prin arătarea păcatului său, a cărei iertare va revela însănătoșirea trupului. Păcatul poartă deja cu certitudine la paralizie, fiindcă împiedică iubirea: a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, din toate puterile; pe aproapele ca pe noi înșine. Însă, înainte de orice, păcatul ridică împrejurul sufletului un zid de negură care încurcă lumina cu întunericul. De aceea se vorbește, azi, puțin și mai ales greșit de păcat ca și cum ar fi o nevinovată slăbiciune fără consecințe. Or nu este așa. În fiecare om există o bătălie între lumină și întuneric. E o povară cu care ne naștem și trăim, iar vestea cea bună este că ne putem elibera.

Întotdeauna când un suflet vine sau se reîntoarce în fața lui Dumnezeu, el iese din anonimatul fără culoare al unei mulțimi care-l ascunde de răspundere. Hristos admiră „îndrăzneala” credinței însoțitorilor. Aici e rostul Bisericii, comunitatea celor mulți care se roagă, au încredere în Dumnezeu, îi cred lui și-i primesc adevărul de care nu se mai pot despărți chiar cu prețul vieții. Prin comuniune, sufletul iese din masa umană, fără formă și culoare, pentru a veni în fața lui Dumnezeu și a primi binele adevărat dimpreună cu cei mulți care cred și speră.

*

A primi preoția este o ieșire din mulțime pentru a sluji mulțimea.

Preoția arată smerenia, nu mândria Bisericii, arătând dependența completă a Bisericii de dragostea lui Hristos, de preoția lui unică și desăvârșită. Este un singur preot – Isus, iar apostolii participă la preoția sa unică.

Preoția nu e un titlu de onoare, nu e răsplată și n-are drept la precedențe lumești. Nu provine din merite personale sau naștere, ci din chemarea cerească și a Bisericii pentru dăruire deplină în favoarea celorlați.

Tocmai de aceea Biserica are dreptul de a cântări și verifica chemarea unui candidat la preoție. Printre multe lucruri care trebuie constatate, trebuie văzut dacă acel candidat:

– denotă voie bună în a asuma încercările pe care le permite Dumnezeu,

– se comportă cu seninătate în momente critice sau incomode,

– își asumă cu ușurință răspunderea când greșește,

– vede preoția ca o împlinire socială sau chemare la slujire în adevăr, fără rezerve,

– se simte „tribun” sau mai degrabă slujitor al lui Hristos răstignit, disponibil la jertfă,

– este dedicat și serios față de slujirea Bisericii,

– are o reală preocupare pentru rugăciune și viață interioară,

– îi place să se audă pe sine (denotă prezumție, vanitate, ostentație – sub pretextul că le știe pe toate)

– îi frecventează numai pe cei care îi împărtășesc vederile.

Un preot nu e delegatul sau tribunul poporului. Primește mandatul lui Hristos și al Bisericii prin episcopul locului. Va trebui să învețe, să sfințească și să conducă spre Împărăție acea porțiune din poporul lui Dumnezeu. Va purta pentru veșnicie pecetea preoției lui Hristos, adică amprenta Crucii și trebuie să trăiască ca atare.

„Cine se uită înapoi, nu-i vrednic de mine!”, spune Hristos. El nu oferă soldă, succes sau victorii, ci singurătatea, abandonul, crucea, suferința și cere Împărăția mai presus de toate. În fața Judecății de la urmă, unii ucenici vor spune: „Am făcut minuni în numele tău”, iar Hristos îi va refuza clar: „Nu vă cunosc!”. De ce? Au jucat un rol, au practicat o meserie. Nu pentru a-l asculta pe Dumnezeu și a se lăsa inspirați de El, ci pentru a avea o ocupație. Au crezut că atașamentul față de niște reguli ar fi putut fi de ajuns pentru prestația lor.

Suntem buni pentru a sluji cum vrem noi. Mai puțin cum dorește El. „Dacă pe mine m-au prigonit și pe voi, dacă pe mine m-au primit și pe voi”. Hristos nu a reușit să-i convingă sau să-i convertească pe cei mai mulți dintre aceia cărora le predica Împărăția. A tolerat un trădător în preajmă. Eșecul său l-a purtat spre Calvar, dar din Crucea lui s-a născut Biserica și a venit mântuirea. Înseamnă că Taina Răstignirii sale este măsura eficienței creștine! Face parte din viața Bisericii și a fiecăruia dintre noi.

Fidelitatea față de adevăr ne pune în imposibilitatea de a trezi simpatie sau popularitate generală. Hristos ne arată că cel mai mare serviciu adus Binelui este în primul rând convertirea și fidelitatea față de Cruce: „m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”(Gal. 2, 20).

*

Noul preot, părintele Zamfir, a învățat în acești ani să-l urmeze pe Isus. A gustat bucuria și libertatea, a trăit o luptă unde și-a atins inclusiv limitele, a cunoscut ceva din grijile omenești pe care noi oamenii le purtăm în sânge din vina păcatului. Înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii are o familie care sperăm să-l întărească în misiune. Împreună au o istorie de rugăciune şi de generozitate. Nu-i este dat să le facă pe toate, are nevoie și el de ceilalți pentru aș duce la capăt menirea. Dar cel mai important lucru este voința lui Dumnezeu și fidelitatea față de ea. Acest spirit cere însă o voință vie și continuă, o acceptare constantă la timpul prezent.

 Părinte Zamfir, să duci cuvântul cu umilință, astfel încât să se poată vedea bucuria din tine, pentru ca oamenii să dorească să fie ca tine! Nu poți dărui ceea ce nu ai! Amintește-ți că:

– „Dumnezeu este întotdeauna într-o lucrare de unde înlătură susținerea omenească, cerându-ne să facem ceva care ne depășește puterile” (Sf. Vincent de Paul);

– „Dumnezeu nu are nevoie de eficiența sau succesul lucrărilor noastre, ci de dragostea și dăruirea puse în ele”(Sf. Tereza de Calcutta).