Invitație la fericire – așa poți să rezumi, în doar trei cuvinte, evenimentul organizat duminică, 14 iulie, de Librăria Humanitas din Râmnicu Vâlcea, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul“. [...]

Un foc interior care incendiază viața

Un foc interior care incendiază viața
20 Martie
2016

Un foc interior care incendiază viața

La răscrucile credinței

Suntem obișnuiți zi de zi să generalizăm, conducându-ne după reguli care ne expun cât mai puțin. Orice reținere în a ieși din judecata noastră strictă, nu numai că ne împiedică să vedem realitatea, dar ne restrânge și perseverența la întâlnirea cu Dumnezeu. Cu o siguranță care ne lasă prea puțin spațiu în favoarea celorlalți, îl facem din păcate pe Dumnezeu să poarte amprenta felului nostru de a fi. Or criteriul după care viața cuiva se poate schimba este, în mod inevitabil, bazat pe întâlnirea cu semenii, fiindcă oglinda veritabilă prin care ne zărim inima nu e o sticlă argintată, ci viața celorlalți în care ne reflectăm caracterul.

Evanghelia duminicii a I-a din Post ne spune că Filip îl întâlnește pe Natanael, la Betsaida, după ce îl cunoscuse deja pe Isus (Ioan 1,43-51). I-l descrie pe Mesia prin două adevăruri care par contradictorii: Cel prevestit în Lege și în profeți este omul cunoscut de toată lumea drept fiul tâmplarului Iosif din Nazaret. „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” îi răspunde Natanael care, deși lipsit de vicleșug, nu prea are chef să iasă din siguranța certitudinilor sale.

Opinia publică pe care o invocă Natanael drept siguranță nu are relevanță pentru Hristos. A veni la locul întâlnirii cu Domnul este esențial pentru a-ți verifica limita certitudinilor. Nu e vorba aici de a ne lăsa vrăjiți de ceva, ci de a trăi experiența întâlnirii care poate avea loc atunci când ieșim în întâmpinarea realității. Natanael e un om onest, dar că trimisul lui Dumnezeu ar putea trece pe strada sa, nu face parte din planul său și asta îi tulbură certitudinile.

„Lucruri și mai mari vei vedea!”, îi spune Isus lui Natanael surprins de această prevenire. Va accepta să pășească în necunoscut, lăsând cârma în mâna Celui care îl cheamă. Asta înseamnă că va trece de la o temere magică, de la frică, de la imaginea falsă a severității divine, la bucuria experienței Providenței, prin credință. Experiența acestor haruri a permis, de fapt, apostolilor și miilor de suflete de mai târziu să reziste în credință în orice circumstanțe. Nu ca urmare a vreunei școli sau a vreunui antrenament, care altfel exaltă meritele și satisfac vanitatea, ci din tăria credinței. Fiindcă omul lui Dumnezeu intuiește și fuge de tot ce nu e de la Isus, „urmând dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă lupta cea bună a credinței, cucerește viata veșnică la care e chemat și pentru care se dă bună mărturie înaintea multor martori… până la arătarea Domnului”(1 Tim 6).

Cu toții căutăm fericirea. Răul nu are putere decât atunci când considerăm încheiată căutarea fericirii, crezând că soluțiile momentane sunt definitive. „Vino după mine!” face parte și pentru noi din dinamica pe care o primim prin botez. A descoperi prietenia cu Dumnezeu alături de Natanael și a fi fideli dreptății ei nu înseamnă rezolvarea unor cuvinte încrucișate, ci stupoarea de descoperi  aprins focul lui Dumnezeu în suflet. Iubirea, jertfa neștiută și dezinteresată, concentrarea pe lucruri care nu se alterează și nu pot fi răpite – sunt semne că bătălia merge spre bine. De asta încercarea credinței pare cea mai grea în aceste vremuri presărate de ambiguitate și dezbinare, fiindcă doar puterea credinței conferă rezistența la opera răului.

Înaintea venirii lui Hristos, Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală care va zdruncina credința multor credincioși – scrie Catehismul Bisericii catolice la nr. 675 ss. Persecuția care însoțește peregrinarea ei pe pământ va dezvălui “misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase ce va da oamenilor o soluție aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănțuirii ultime a răului, continuă Catehismul. Norul de mărturii al istoriei sacre ilustrat de epistola duminicii Dreptei credințe (Evrei 11, 24-26.32-40) ne asigură că Dumnezeu nu-și reneagă legământul și nici promisiunile. Moise, Ghedeon, Samson, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Thomas Morus, Baudouin al Belgiei, Maximilian Kolbe, … ajungând la răscruce au ales o cale sigură care, cu prețul vieții lor,  nu i-a lipsit de credință și speranță.

Întâlnirea evangheliei din prima duminică a Postului mare ne revelează deci credința în Providență pentru a ne situa viața în Dumnezeu. Trăim din pomeni, din daruri, din mici gesturi de iubire din partea a mii de persoane – spunea maica Tereza. Dar pentru a nu fi datoare încrederii în Providență, nu acceptăm ajutoare fixe de niciun fel, nici asigurări, nici salarii, nici subvenții. Nu vreau nici ca lumea să-și asume sarcina de a ne cotiza la intervale regulate… Intrările fixe ne-ar permite să facem programe, planuri de bătaie, proiecte, dar cu toate aceste lucruri la îndemână n-am mai fi fiii Providenței!”. Să fie timpul Postului de anul acesta aflarea harului de a-l putea urma pe Isus fără calcule, fără previziuni, fără smiorcăieli nelalocul lor!

De la om la om, de la viață la viață, focul aprins de Dumnezeu se poate transmite mai departe, dacă mai întâi a incendiat viața noastră.

+Mihai, episcop