Ultima confruntare

Ultima confruntare
07 Aprilie
2016

Ultima confruntare

Onestitatea iubirii Adevărului

(…) Se poate scrie mult despre noile boli intelectuale ale Bisericii timpurilor noastre. E suficient a indica faptul că Milostivirea este propunerea-cheie care astăzi, în mod paradoxal, riscă să drogheze conștiințele, înăbușind opoziția prin linșaj mediatic sau câte o figură afectată de cleric ce îți atrage atenția că „ai spirit partizan și cultivi diviziunea în Biserică”, practic imaginea în oglindă a ceea ce în lumea seculară poartă numele de Toleranță și sapă încet dar sigur rădăcinile Occidentului. Marea durere a realității creștine contemporane este să vezi ignorarea Tradiției și Magisteriului împreună cu falsificarea prin instrumentalizare a Bibliei. Un lucru e respins dacă nu e suficient de „evanghelic”. Dacă faci apel la Magisteriu, ești suspectat că ești „fariseu” sau „doctor al Legii”. Dacă faci apel la Tradiție, ești chemat la raport în fața „Bisericii primare” și a „purității evanghelice”. Dacă te referi la tradiția legii naturale sau a metafizicii creștine – „a, asta e invazia filosofiei eleniste în conceptul biblic despre Dumnezeul cel viu”. Pe fond, la nivel filosofic ne aflăm în fața unei combinații dintre istoricismul delirant al lui Hegel (totul se transformă, totul evoluează, deci și doctrina poate fi doar un moment potențial, o biată antiteză din marșul dialecticii) și respingerea ontologiei tomiste a analogiei ființei, a legii naturale și a ideii de „adevăr obiectiv” (și te poți întreba: pentru unii filosofi „creștini”, mai este Ființa o categorie „frecventabilă”?). Conștiința individuală decide. La nivel teologic, Tradiția și Magisteriul pălesc și ele în fața acestei conștiințe, iar Biblia e doar un furnizor de citate despre milostivire.

Și totuși, până acum nu am spus nimic. Da, problema este neînțelegerea Cuvântului, capitularea minții, drama rațiunii. Dar de ce? De ce noi ne trădăm păstorii când le impunem agenda lacrimogenă și otrăvită a lumii, iar ei ne trădează pe noi atunci când cedează, din naivitate sau ambiguități morale, unor mode intelectuale sau terorii bisericilor goale?

Explicația nu poate fi alta decât lipsa iubirii. (…) Dacă Cuvântul nu rămâne în inimă, înseamnă că tu, în întreaga ta persoană, nu l-ai iubit. Însă îl poți iubi doar dacă toate facultățile tale, inclusiv rațiunea, se armonizează într-un singur salt existențial, de credință, în interiorul Adevărului. Nu poți iubi lăsându-ți intelectul în urmă, și nu poți înțelege dacă nu iubești. Fides quaerens intellectum, credința căutând înțelegerea, dar și Credo ut intelligam, crede ca să înțelegi, căci credința e, în fond, același lucru cu iubirea. Augustin compara credința și rațiunea cu cei doi ochi ai omului: în permanență împreună, descoperind imaginea completă.

De aceea, dacă din inima cuiva Cel rău fură Cuvântul, este pentru că el, căutând (și uneori găsind), nu a iubit. Sau iubind, nu a căutat. Mulți s-au clătinat, mai ales în ultimii ani. Oameni care aveau toate datele intelectuale, capacitate, cunoștințe, un îndelungat drum al credinței, au rătăcit pe căile jumătății de adevăr și ale sofismului, prinși de partitura milostivirii. Și oricât ai încerca să înțelegi, să faci genealogii intelectuale, să explici ce și cum e greșit în argumentația lor, nu vei reuși mai mult decât să descrii un fenomen. În opinia mea, ei au încetat pur și simplu să mai iubească. Din Hristos au făcut un idol, un personaj leșinat și evanescent care tolera orice și a cărui singură misiune a fost de a ne învăța cum să fim mai buni. Vechile nemulțumiri punctuale legate de ierarhie s-au transformat în contestări de substanță ale Magisteriului. În locul doctorilor Bisericii au ales pe Foucault, Charles Taylor, diverși postmoderni și ideologi ai „societății deschise”. Dintre teologi i-au ales cel mai probabil pe Rahner, Kasper, Küng. (…)

Această iritare și această lipsă de iubire față de ceea ce propune Biserica de-a lungul istoriei se află la originea crizei actuale. Iar de această criză, în mod potențial, nu e ferit nimeni. Bătălia e continuă și nimeni să nu-și imagineze că, dacă astăzi e mare militant al credinței, mâine nu există șanse ca măcar o umbră de îndoială să se strecoare în inima sa. În fiecare zi, în fiecare clipă, trebuie să alegem să iubim Adevărul Bisericii în integralitatea și splendoarea sa, să-l iubim înțelegându-l și să-l înțelegem iubindu-l. Părinții Conciliului Vatican II s-au dovedit a fi prea optimiști: lumea nu a dorit vreodată să dialogheze, ci să transforme Biserica după chipul ei. Invitația din Gaudium et Spes a fost călcată în picioare. Celebrele ferestre deschise la începutul Conciliului au fost trântite de cei din exterior, iar sunetul geamurilor sparte ne-a înfiorat. Iar acum, în Biserica zidită pe Petru răsună bătăile violente din poartă. Să ne rugăm. Căci doamna „Lume”, fardată strident, obraznică, seducătoare, a venit pentru ultima confruntare.

Alin Vara

Titlul aparține Redacției.
Articolul integral poate fi citit aici.