Semn de speranță pentru mica Eparhie greco-catolică cu sediul la București, evenimentul a reînnoit spiritul de comuniune al numeroșilor și entuziaștilor credincioși prezenți.  Îi urăm noului diacon - parte, începând de astăzi, a clerului Eparhiei de București -  slujire fără prihană și împliniri pe căile Domnului. [...]

Terorismul creștin

Terorismul creștin
12 Aprilie
2016

Terorismul creștin

Fredonând „Aria calomniei”

Iubitorii operei știu că Bărbierul din Sevillia al lui Rossini, inspirat de piesa de teatru cu același nume a lui Beaumarchais, a făcut celebră în arta lirică ideea defăimării. „Aria calomniei” descrie în esență efectele devastatoare ale minciunii deliberate, subversive, transmisă în public pentru a elimina pe cineva incomod, ruinându-i reputația. Neștiind cum să scape de rivalul său, contele Almaviva, care-i curtează pupila, don Bartolo primește din partea clericului don Basilio sfatul de a-l discredita prin calomnie. Dar, cu toată grozăvia exprimată, aria lui don Basilio reușește să rămână nostimă. ”La calunnia è un venticello, un’auretta assai gentile…”, Bărbierul rossinian fiind, să nu uităm, o inegalabilă operă buffa.

Distrugerea reputației cuiva prin minciună nu are nimic comic. „Cel care bârfește este un terorist”, spunea Sfântul Părinte Francisc, surprinzător de dur, pe 1 februarie a.c. „Un terorist în propria sa comunitate, fiindcă aruncă, aidoma unei bombe, un cuvânt împotriva unuia, împotriva altuia, și pleacă mulțumit. Distruge. Cine face acest lucru distruge ca o bombă, apoi fuge. (…) Dacă în Anul acesta al Milostivirii fiecare ar reuși să nu fie nicio clipă un terorist al bârfei, ar fi un succes pentru Biserică”. De la urcarea pe tronul Sfântului apostol Petru, Papa Francisc ne-a obișnuit cu asprimea față de acest păcat, nesfiindu-se să vorbească despre flagelul discreditării conștiente, bazată pe minciună, și să claseze fără milă calomnia chiar mai prejos decât păcatul, numind-o „expresia directă a Satanei”.

Dezlănțuită sub masca binelui și a atitudinilor justițiare, defăimarea e generată de cele mai multe ori de tipi aparent inocenți sau de așa-zise bune intenții, pentru a lovi în profunzime Binele și a-l demoraliza. De aceea calomnia este un produs scurtcircuitat anume, făcut să semene dezbinare, apelând la indiscreții, la văicăreli frustrante, la curiozități și satisfacții, la resentiment, dar mai ales la răutate gratuită. Cei ce o practică n-au nevoie de dialog, pe care îl socotesc oricum o prostie, socotindu-se superiori artei discuțiilor ca semn al respectului pentru semeni. Ei pornesc întotdeauna de la ample frustrări, mărturisindu-și abia ulterior setea de influență și urmărind cu fidelitate, prin mașinațiunile lor, puterea sau dezbinarea. Cum spunea și Socrate: „când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului”.

Minciunile sau supozițiile defăimării nu sunt doar înveșmântări pentru un adevăr imaginar care pare să confere ordine plauzibilă construcției invențiilor celor interesați. Folosind sensibilitățile, în care se amestecă disprețul și drăgălășenia – ce permite multor gură-cască să le cadă în plasă – calomniatorii demonstrează, pe scurt, gustul diabolic al răutății. Opera lor poartă amprenta iadului și, tocmai de aceea, ucide viața sufletului. Este, până la urmă, caricatura pe care omul, sub inspirația infernului, o face chipului real al lui Dumnezeu.

A măslui expres binele pe care îl fac ceilalți, a trâmbița invidia drept bună-credință, a întinde curse pentru a-i face să cadă pe ceilalți în dezbinare sau pentru gustul de a domina prin minciună, sunt parte ale aceluiași păcat al defăimării. Nu trebuie să ne surprindă că, de la începuturile Bisericii, acceptarea Evangheliei i-a făcut pe creștini să întrevadă persecuția defăimării. O persecuție care confiscă și azi dreptatea cu siguranța ei, o persecuție mai puțin evidentă, dar foarte reală, mult mai greu de purtat și, implicit, mult mai valoroasă. A-i semăna Domnului Hristos, a primi disprețul lumii precum l-a primit El mai întâi, aduce cu sine, iată, multă și grea suferință, fiindcă „ucenicul nu poate fi mai presus de învățătorul său”(Mt 10,24). Viețile sfinților sunt pline de astfel de ocări, dacă e să ne gândim doar la câte au trebuit să îndure, de pildă, Ioan Gură de Aur sau Padre Pio de la Pietrelcina. Paradoxal, defăimarea și absența dreptății devin în astfel de cazuri un atestat de autenticitate pentru cel care face binele și pentru drumul său. „Dacă pe mine m-au tratat așa și pe voi vă vor trata la fel”(Io 15,20), le-a spus Isus apostolilor, cunoscând amploarea răutăților pe care le desfășurau deja adversarii Evangheliei.

*

Calomnia este persecuția reducerii la tăcere a justiției. Ea poate face parte, deci, din taina Providenței, fiindcă niciun fir de păr nu cade de cap fără știrea lui Dumnezeu (cf. Mt 10,30). Să nu uităm că Isus, Fiul lui Dumnezeu cel nevinovat, a murit ca urmare a defăimării. El s-a supus acestei tăceri, lipsindu-se de dreptatea creaturilor sale și încheindu-și tragic drumul pământesc. Providența l-a sculat, însă, din morți, răsplătind fidelitatea și încrederea pe care Fiul omului le-a câștigat firii omenești.

            Defăimarea poate pătrunde peste tot, mai cu seamă atunci când Binele pierde referința Crucii, dezvăluindu-se amprentă a orgoliului, a amorului propriu, dar mai ales a intereselor sordide. Atitudinea curajoasă de a sta în picioare în fața acestor mizerii nu are nimic de a face cu forța și neghiobia resentimentului, ci se manifestă prin răbdare și spiritul de jertfă susținute de rugăciune. Pentru orice creștin, într-un examen de conștiință reușit în Postul Păresimilor, nu poate lipsi întrebarea ce anume îl arată pe om credincios în astfel de încercări. Smerenia, cu încredere și cu răbdare, așteptând vremea bună după furtuna care trece întotdeauna. „Din moarte la viață, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi.

+ Mihai,
Episcop