Anul trecut am încercat să urcăm pe vârf. Pe Negoiu. De fapt povestea e mai veche. După o tabără reușită, în 2016, câțiva dintre șefi am urcat pe „acoperișul României”, pe Viștea Mare – Moldoveanu (2.544 m). [...]

Oarba speranță

Oarba speranță
16 Septembrie
2015

Oarba speranță

Citind vremurile prin credință

A păstra profetismul în misiunea Bisericii nu e simplu, dar nici comod, fiindcă nu e o meserie. Biserica nu poate uita că are datoria de a veghea simțul interior al omului în pregătirea întâlnirii de la urmă cu Dumnezeu, printr-o viață de prietenie cu El, în prezent. Dar când atașamentul față de mesajul lui Hristos se înfățișează ca o modă pasageră, e semn că a sosit timpul încercărilor. E inutil să ne ascundem sau să ne facem iluzii. „Poporul meu m-a abandonat, mă mai laudă cu buzele, dar inima sa e departe de mine”, se plânge Dumnezeu în repetate rânduri în Scriptură.

Am mai scris deja despre dramatismul migrației. Expresia care o consemnează la nivel liturgic, „venirea altor neamuri asupra noastră”, are origini biblice și ține de marile încercări purificatoare. Rugăciunea care o conține, forjată de lumea veche a Bizanțului, expus repetatelor invazii, nu este o expresie a fatalității, ci a unui adevăr sacrosant. Deja clar ilustrat în Scriptură, acest drum al greutăților pentru ca poporul ales să-și regăsească instanțele interioare și forța credinței, este, până la urmă, mărturia îndurării lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, tihna și siguranța exterioară a poporului iudeu, exprimau de fapt decăderea dintr-o demnitate sufletească hărăzită de Cer. Un  popor statornicit printre neamuri și multele idolatrii, cărora periodic le subscria, risca să-l detroneze pe Dumnezeu din centrul vieții, iar odată cu El, se pierdea și acel sens al redempțiunii și al fidelității față de adevăr. Calea durerilor pornea atunci din ceea ce tocmai vanitatea umană, dornică de a-și regiza singură viața, plămădea distrugând.

Constatând decăderea poporului său, Dumnezeu nu stă deloc pe gânduri. „S-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec”[1]. Profetul Isaia, surprins de zelul pentru lucrurile lui Dumnezeu, îndrăznește să continue: „Şi am zis: “Până când, Doamne!” Atunci El mi-a răspuns: “Până când cetățile vor fi pustiite și vor rămâne fără locuitori, și casele fără oameni și pământul pustiu. Până când Domnul va izgoni pe oameni și pustiirea va fi mare în mijlocul acestei țări. Şi dacă va rămâne încă unul din zece, și acela va fi hărăzit focului, ca și terebintul și stejarul, ale căror trunchiuri sunt trântite la pământ. Din butucul rămas va lăstări o mlădiță sfântă”[2]. Este curios că Isaia nu a primit misiunea imediată a predicării lui Dumnezeu sub forma unui mesaj de mântuire, ci de condamnare și de judecată. „Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și, uitându-vă, vă veți uita, dar nu veți vedea”[3]. Un astfel de mesaj nu risca doar să fie luat în râs, ci pecetluia și soarta celui care-l transmitea. Dar asta dorea Dumnezeu, iar cuvântul Lui greu, semănând dezbinare, bulversa benefic pe termen lung.

În Noul Testament, ideea purificării apare și mai clar, în același context  al degradării spirituale, când cei chemați la lumină se depravează, pierzând simțul voinței lui Dumnezeu, deci și urgențele lor sufletești. Împărăția lui Dumnezeu anunțată de Hristos, pentru care omul a fost creat, își pierde într-adevăr sensul dacă ne-am replia pe tihna patimilor care abrutizează valorile. În misivele sfântului Pavel, care nu are faima de a-și menaja destinatarii sub pretextul apropierii de păcătoși, se spune adesea că cei care s-au depărtat de fibra evangheliei fac de ocară numele cu care au fost însemnați la botez. Îndurarea apare în acest sens ca veste a purificării care, primită în scopul asemănării cu Isus cel Răstignit, garantează convertirea la mântuire.

Nu e o obsesie migrația la care asistă continentul nostru și nu cred că există soluții unice într-o problemă unde se scriu interese nu tocmai cuviincioase. Aducându-și lumea cu necazurile sale, bieții sărmani care sosesc, ne cer replierea, iar istoria o confirmă, indiferent dacă e politically correct sau nu. Dar, să ne fie cu iertare, e o repliere… interioară.

Experiența tragică de la noi, permisă de Dumnezeu până în 1989, nu ne-a împiedicat să aflăm calea spre inimă, acolo unde El șade pe tronul Crucii sale. „Prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” – spune apostolul. „Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare”[4]. Între timp, Dumnezeu, constatând că am devenit decorativi și sterili, încearcă să ne spună că n-are nevoie de o grădină botanică în lipsa Edenului pe care primii oameni l-au pierdut la prima încercare.

Din totdeauna, în lupta dintre bine și rău, pentru a ne ține atenția departe de locurile adevărului ne proclamăm urgențe imaginare și scriem valuri de opinii despre beneficii culturale. Într-o lume tulbure se spun multe, caritatea poate fi instrumentalizată, exprimăm refuzul de a asuma răspunderi, mai ales când sunt cunoscute circumstanțele adevărate ale problemelor, iar beneficiile, dacă ar putea fi vorba de așa ceva, sunt prezentate tendențios drept șanse epocale. Totul pare să fi devenit fatal!

Ne-am obișnuit să provocăm drame cu răutate gratuită, dar încercăm apoi rezolvarea lor prin cuvinte și incompetență, prin matematică și sentimentalism. Iar când sentimentul ajunge normă pentru discernământ, înseamnă că au sosit vremuri grele. De aceea, unica instanță universală contra corupției din istorie și din această lume nu e decât mâna și voința Domnului. Ceea ce ajungem, în sfârșit, să trăim este, de fapt, rezultatul repetatelor orbiri la care am subscris. Cu toate acestea, omul credincios știe că în miezul tulburării sau al suferinței își poate păstra speranța. Din copacul ce cade va ieși noua mlădiță în care se va oglindi iarăși Inima lui Dumnezeu.

Credința nu e oarbă! Caritatea, dar mai ales speranța, da!

 +Mihai Frățilă
episcop greco-catolic de București

[1]   Isaia 6, 10.

[2]   Isaia 6,11-13.

[3]   Isaia 6,9.

[4]   Romani 8, 24-25.