Sfântul Părinte a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge Decretul privind martiriul Slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. [...]

Judecata Crucii (II)

Judecata Crucii (II)
18 Octombrie
2018

Judecata Crucii (II)

Un prezent devenit veșnicie

 Arestat din mijlocul ucenicilor care îl vor părăsi terorizați de frică, după parodia de proces din Sinedriu, Hristos este dus până la urmă în fața lui Pilat. Intuind nevinovăția condamnatului peste care s-a revărsat ura gratuită a învățătorilor Legii,  guvernatorul constată impostura acuzării, dar nu face aproape nimic pentru a-l salva. În tentativa de a dialoga cu Isus, Pilat își va descoperi sufletul meschin, frica tipică de slujbaș, dar și lașitatea față de restul de conștiință care i-a rămas intact. Mergând mai departe, el va încerca să se folosească de popularitatea lui Isus pentru a stoarce mila mulțimii ca să-și poată eventual arăta mărinimia puterii. Presiunea populară, care-l va prefera totuși pe Barabas, linșajul bine orchestrat al adversarilor lui Hristos de la Templu arată că mulțimile sunt în realitate anodine, manipulabile, ascund patimi ascunse și, deși sunt compuse de oameni liniștiți, devin turme pline de ferocitate atunci când te aștepți mai puțin. Cu toate acestea, Biserica continuă să-l pomenească pe Pilat în formula Simbolului credinței. Acest fapt atestă aventura întrupării Fiului lui Dumnezeu în istoria sordidă a păcatului umanității. Tocmai de aceea în Vinerea Mare, în curtea pardosită cu pietre – Gabbata – a pretoriului din Ierusalim nu erau doar aceia care obținuseră prin intrigi condamnarea lui Isus din Nazaret. Se afla acolo în chip real omul, de la Adam și până la ultimul din istorie.

*

Vor exista întotdeauna în lume oameni batjocoriți sau închiși în numele ordinii constituite, decisă de Pilații momentului, care continuă să se supună fatalității sau să-și plece servili fruntea pentru a tăcea când este vorba de adevăr. Un lucru este cert: fie se fuge de taina Crucii, fie se rămâne în fața acesteia pentru a primi rodul jertfei lui Hristos în suflet. Dreptul Simion o confirmă. El l-a primit în brațe pe Dumnezeu, cel făcut om la patruzeci de zile după naștere și l-a recunoscut în chipul smerit al Pruncului. A profețit atunci că persoana și misiunea lui Mesia îl vor pune pe fiecare om în parte în situația de a-și dezvălui cugetul și intențiile față de taina suferinței pe care Dumnezeu o asumă. Tocmai de aceea Crucea este cumpăna dreptății – mântuire sau sminteală în funcție de cum ea este primită – și pare să fie eterna răsplată pe care o primește inocența.

De la chinul răstignirii care-i impresiona deja pe antici, la simbolistica suferinței liber asumată, Crucea dezvăluie, prin urmare, o taină a comuniunii cu Fiul lui Dumnezeu. Această comuniune, greu de recunoscut la prima vedere în suferința Vinerii Mari, exprimă amploarea acestui eveniment interior pe care Hristos îl trăiește în ființa sa în favoarea omului. „Nu suntem ai noștri; căci am fost cumpărați cu preț mare!”[1], reamintește sfântul Pavel ca să nu uităm de legătura care ne unește cu jertfa Fiului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, a răspunde răutății prin bine, a suferi pentru a ispăși, a privi diferit conflictul dintre întuneric și lumină, nu sunt doar elementele unei vieți ancorate în Hristos sau chemarea de a-i fi lui asemănători. Toate aceste lucruri sunt temelia Împărăției sale și-i permit Binelui să avanseze în lume.

*

La sfârșit, când lumea se va pregăti de judecată, semnul Răstignirii lui Hristos va apărea pe cer. Judecata Crucii va fi acel prezent care n-a fost folosit și n-a devenit între timp veșnicie: „acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”[2]; „dacă aude cineva cuvintele mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci n-am venit să judec lumea ci ca s-o mântuiesc. Cine mă nesocotește pe mine și nu-mi primește cuvintele are judecător să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”[3]. Prezentul căruia nu-i recunoaștem harul reprezintă, așadar, riscul care ne poate pierde. E acel glas al dreptății Binelui, căreia îi este dată acum puterea de a schimba cursul vieții, însă numai dacă omul se lasă cucerit de unica Dragoste, pururi răstignită.

+Mihai, episcop de București

[1]     1 Corinteni 6, 19.

[2]     Ioan 12, 31.

[3]     Ioan 12, 47.