Sfântul Părinte a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge Decretul privind martiriul Slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. [...]

Judecata Crucii (I)

Judecata Crucii (I)
15 Octombrie
2018

Judecata Crucii (I)

Un prezent devenit veșnicie

Orice persoană de bună credință care citește Evanghelia poate constata că moartea lui Hristos, care a predicat iubirea, abnegația și jertfa de sine, consemnează într-o primă instanță o ură formidabilă îndreptată împotriva sa. Cum se poate explica amploarea acestui resentiment față de un mesaj spiritual de cea mai înaltă ținută? „Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?[1], va spune Isus despre propria sa soartă, amintind implacabila judecată de la sfârșitul istoriei care va restabili dreptul dragostei lui Dumnezeu față de lume.

Nu încape îndoială că tragedia morții Domnului depășește sfera unei antipatii față de persoana sa în societatea iudaică din acel timp. Calvarul și Golgota nu ne îngăduie să pierdem din vedere tragedia pătimirii Fiului lui Dumnezeu care-l răscumpără pe om din sclavia Răului. Devenită simbolul civilizației născute pe cenușa Imperiului Roman, Răstignirea Vinerii Mari este pe de-o parte moartea lui Isus Hristos, care își încheie viața pe cel mai înfricoșător instrument de execuție, pe de-altă parte este jertfa Fiului lui Dumnezeu pe care Biserica o proclamă fără sfială „cumpăna dreptății”. Este locul unde moartea a fost omorâtă și omului i s-a dat șansa învierii.

Pentru a înțelege de ce Crucea e mai mult decât o pedeapsă capitală împotriva unui mare caracter care a deranjat conștiințele, este important să luăm în considerare parcursul suferinței lui Hristos. Pătimirea lui e precedată de un lung șir de ore tragice începute în grădina Măslinilor, acolo unde se întrezărește în sufletul său sfâșietoarea povară a relelor lumii. Această tensiune care îl va face pe Hristos să asude sânge revelează de fapt forța bătăliei interioare a umanității, situată între ascultarea voinței lui Dumnezeu și „siguranța” de a fugi din calea acesteia. Faptul că Isus a rămas în grădină, că nu a fugit din fața Răului pentru a rămâne cu noi, nu a dus doar la împlinirea planului lui Dumnezeu, ci a răsturnat complet judecata lumii asupra felului de a ne raporta cu adevărul binelui și al răului.

+Mihai, episcop de București

[1]     Luca 23, 31.