Muzeul Național al Literaturii Române vă invită miercuri, 12 iunie 2019, ora 19.00, la sediul din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8, la evenimentul de lansare a cărții „Anotimpul tăcerii”, dar și la o sesiune de autografe din partea autoarei, Miorița Baciu. [...]

Istorie și suflet

Istorie și suflet
19 Februarie
2015

Istorie și suflet

După sfârșitul anilor ’90, prin sălile cenușii ale Facultății de Istorie a Universității București, Ioan -Aurel Pop era descris cam așa: „Istoricul acela naționalist, de modă veche, care a răspuns lui Boia cu o carte chiar mai mare decât Istorie și mit în conștiința românească. Hi, hi.Cu toții, inclusiv autorul acestui articol, declaram superior, „la o țigară” pe culoar, în compania vreunui asistent „super ok”, că Istorie și mit… fusese un moment necesar al clarificării ideologice post-1989, cartea de căpătâi a curentului de înnoire a istoriografiei românești. Cu toții, de la profesor universitar până la studentul cu teniși, de la Amfiteatrul „Pârvan” până la bodega Argentin din Centrul Istoric, vorbeam despre „narațiuni”, „discursuri”, „teoria istoriei”, „problema cauzalității”, „metodologie”, „determinări” și „noțiunea de construct socio-cultural”.

Destinele s-au derulat: Lucian Boia a ajuns una dintre cele mai populare și amăgitoare prezențe din spațiul editorial: carte după carte, nimic-ul ambalat drăguț, mișto, aceeași variantă vulgară de scepticism postmodern, kantianism edulcorat, laicism decrepit de factură franceză, judecăți istorice mărunte, la foc mic, după tiparul „unii zic că e așa, alții că e altfel. Controversa continuă, iar jocul cu trecutul nu va înceta niciodată”, încercări penibile de a livra judecăți metaistorice sub trucul ieftin: „eu nu sunt filosof, sunt un biet istoric”. Viziune sa poate fi descrisă în acești termeni: omul are un imaginar, diverse proiecții prin care încearcă să dea sens vieții, iar istoricul poate analiza aceste proiecții încercând să alcătuiască un „discurs” despre care oricum nu știm dacă a atins adevărul pentru că, nu-i așa, adevărul e și el o altă proiecție. De fapt, nu putem ști mare lucru, totul e un construct, bla-bla, dar, dacă suntem liberali kantieni cuminți, dacă citim mulți istorici francezi postbelici, mai avem o șansă. Dintre ideile profesorului Boia, premiul cel mare ar trebui acordat următoarei concluzii „metodologice”: omul a încercat, „din cele mai vechi timpuri”, să dea un sens istoriei prin următoarele narațiuni: ciclică (greco-romană), liniară (iudeo-creștină), pozitivistă, naționalistă și comunistă. Așa-i că, exceptând unele mici diferențe, toate sunt aceeași chestie? După această profundă observație, cred că premiul pentru Lucian Boia trebuie să fie lucrarea „Istoria papilor” (3 vol., aprox 1500 de pagini), de Leopold von Ranke, pusă într-o punguță „cu dichis” de la PAUL, „boulangerie et pâttiserie française”.

Destinul lui Ioan-Aurel Pop a luat altă direcție, iar o privire fugară prin cărțile sale sau o conferință ca cea de aseară, de la Catedrala Greco-Catolică din București, va arăta imediat că avem în față un istoric autentic. Și nu e vorba doar de bogăția și adâncimea copleșitoare a cercetărilor sale, ci și de un fel de vorbi, de a accentua ideile, de a jongla printre informații și de a sintetiza în mod dezarmant – lucruri specifice marilor cercetători. Discursul de aseară ne-a descoperit un om al bunului-simț, în sensul anglo-saxon al acelui common sense ce desemnează ancorarea în realitate și credința că adevărul, dacă nu poate fi deținut în mod integral, poate fi măcar găsit și descris în linii mari. Discuțiile despre istoria națională – tema conferinței de aseară – se pot purta, crede el, cu seninătate, pornind de la o muncă profesionistă de investigare a surselor care, dacă va fi făcută bine, ne va scoate din perplexitățile postmoderne legate de presupusa incapacitate de a cunoaște adevărul istoric, dar și din frica de patriotism ca idee care, prin însăși natura sa, ar produce intoleranță și istorie scrisă prost.

Am primit cu o imensă bucurie diagnosticul său: la Facultatea de Istorie a Universității București, oamenii nu mai știu să meargă la izvoare. Simplu, în carne vie. Ani de zile de domnie a lui Boia și urmașilor săi la catedră, o dezolantă insistență pe aceleași școli istoriografice din moștenirea Annales și École des Hautes Études en Sciences Sociales, un virulent marxism cultural au îndoctrinat câteva generații de absolvenți. Obsesia determinismelor, narațiunea reducționistă despre nașterea oricărei religii din cauza unor factori socio-culturali, iconoclasmul maniacal îndreptat cu precădere împotriva Bisericii occidentale („Și totuși, Cruciadele, Inchiziția, 1204, statutul femeii” etc.), anti-americanismul și anti-capitalismul de bodegă au luat multe minți și au oprit educarea unor adevărați profesioniști și experți ai surselor. Toți umblă cu radarul de „discursuri”, citesc Hayden White și Peter Brown sau, ca să pară mai inteligenți, Foucault, Derrida, chiar un pic de Heidegger.

Istoria națională e animalul de experimente care a suferit cel mai mult. Ți se spune: despre ce e înainte de sec. 13 nu știm nimic, problema latinității plictisește, domnitorii n-au fost așa buni, iar otomanii n-au fost așa răi. După sec. 19, totul e naționalism și pregătește extremismul și totalitarismul, iar rezistența din munți a fost o creație legionară. Or, Ioan-Aurel Pop se înscrie în galeria istoricilor serioși care, plecând de la analiza profundă a surselor, crede că putem discuta în termenii unui patriotism moderat, evitând simultan protocronismul și relativismul.

E un curent mai larg, care a căpătat amploare după 1989 și care astăzi pare să devină extrem de important într-un context est-european la a cărui ușă bate imperialismul și disprețul deschis față de simpla existență a unor națiuni. Marea întrebare la care trebuie să răspundă hipsterii desconstructiviști, doctoranzii vânători de burse, zâmbăreții de pe site-urile unor facultăți unde se cultivă „metodologiile revoluționare, perspectiva interdisciplinară și transnațională, totul într-o atmosferă intelectuală vibrantă și tolerantă” este: dacă răul e la porțile Europei, oare nu și-au adus și ei o măruntă contribuție la ideea că, de fapt, nu avem pentru ce lupta și că ideologii răsăriteni, chiar dacă „un pic nebuni”, nu sunt așa departe de adevăr când afirmă că unele națiuni sunt „construite”, că nu există „persoană” sau „natură umană”, că URSS-ul a avut „interese legitime de securitate” în fața „retoricii agresive americane”, și că „Gulagul n-a fost chiar așa rău”?

Acestea fiind spuse, nu-i mai puțin adevărat că tema discursului național românesc merită mereu investigată. Ne găsim oare, în perioada interbelică, într-o criză culturală și existențială, după momentul 1918? Cât de mult a pătruns în cele două Biserici naționale, ortodoxă și greco-catolică, o teologie politică de extracție etnicistă, în dauna radicalismului Evangheliei? „Nu poți învia cu adevărat decât în pământul patriei”, a spus Inochentie Micu, citat ieri de Ioan-Aurel Pop. S-a tranșat problema sensului teologic al națiunilor, culturilor, civilizațiilor? Există un astfel de sens? Întrebarea locală este și întrebarea Europei de astăzi: Unde ne punem nădejdea? Și dacă nădejdea, odată pusă într-o structură a acestei lumi, moare, ce se va întâmpla cu sufletele noastre?

Alin Vara