Clopotele catedralei Sfântul Vasile cel Mare din București sună deja a jale. O pagină glorioasă a istoriei se încheie, nu şi mărturia demnității, curajului şi simplităţii Regelui Mihai - Suveranul tuturor românilor, pe drept cuvânt. [...]

Gustul minunii gratuite oferită de Dumnezeu

Gustul minunii gratuite oferită de Dumnezeu
01 Ianuarie
2016

Gustul minunii gratuite oferită de Dumnezeu

La cumpăna anilor

I. Deunăzi, am fost întrebat despre sensul și originea cuvântului precar. Căutând în mai multe dicționare am descoperit cu surprindere un lucru minunat care ne ajută să simțim ceva mai bine Taina Crăciunului. Un cuvânt de origine latină intrat în română prin neologismele de proveniență franceză.

Precarius în limba latină era cel care înălța rugăciuni, indicând astfel o lipsă sau o nevoie care urma să fie rezolvată prin ascultarea cererii, a rugăciunii: preces. Iată că ceea ce definește în mod normal nevoia este explicat tocmai de universul rugăciunii. Altfel spus, e vorba de o lipsă care se rezolvă prin rugăciune. O frumoasă lecție oferită de rostul limbii care pune lipsa și rugăciunea împreună!

Taina sărăciei Pruncului, a cărei tăiere împrejur o amintim azi, nu este decât o altă fațetă a smereniei prin care Fiul lui Dumnezeu nu s-a rușinat de a veni între noi. Hristos continuă să ne reamintească iubirea Tatălui, alegând voit acest drum care nu îngenunchează conștiințele, ci le eliberează prin întruparea sa, trăindu-ne viața. De la strigătele copilului cu care își anunță venirea în lume, de la dependența de grija unei mame, la greul și lungul curs al creșterii vieții presărate de dureri și moarte. Numai prin umilința sa Pruncul ceresc ne poate învăța să așteptăm ceasul Lui, să-l cunoaștem fără a cădea în indiferență, să pătrundem valoarea încercărilor, dar mai ales al perseverenței lucrului bun și simplu, făcut din inimă, fără interese meschine.

Într-adevăr, nu a luat firea îngerilor – spune scrisoarea către Evrei – ci sămânța lui Avram a luat. Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraților, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute (Evrei 2,16-18).

II. An de an, aici, în această biserică devenită între timp catedrală, gustul trecerii în noul an, ne împrospătează simțul unei victorii senine pe care Dumnezeu a dăruit-o Bisericii noastre în 2006, cu câteva zile înainte de Crăciun prin retrocedarea însăși a bisericii Sf. Vasile din Polonă. Folosindu-se de oameni și împrejurări, desigur, dezvelind de-a lungul timpului multă măreție, dar și micime interioară, Domnul a socotit să ne ofere în întoarcerea acasă a acestui lăcaș un semn al demnității interioare pentru care trebuie să continuăm lupta.

Regăsirea bisericii „sfântul Vasile cel Mare” ar trebui să ne lase gustul minunii gratuite săvârșită de Dumnezeu. Adică imboldul pentru a trăi cumpăna anilor cu recunoștința față de bunătatea nemeritată a Cerului peste fiecare dintre noi!

III. Azi ne gândim și la Sfântul Vasile. Rugăciunea acestui mare părinte al Bisericii a fost descrisă astfel de o mare mistică a secolului XX: o rugăciune zeloasă, umilă și, mai presus de orice, extrem de scrupuloasă: în pregătire, în atenția față de circumstanțe, dar și în tandrețe. Pentru un bărbat, el este foarte tandru. El cunoaște o rugăciune care nu este nici aridă, nici plină de consolări, o rugăciune ce rămâne constantă.

Simplul fapt de a reuși să se roage este trăit de el ca o binecuvântare, iar acest lucru îl face să rămână la același nivel, într-un fel ușor pedant. Este complet copleșit de uimire, atât față de sine cât și față de Dumnezeu care se revelează în acest mod. Această constanță pe care o caută îi oferă acces la Dumnezeu.

Dumnezeu îi permite să ducă liber viața de rugăciune și astfel îl ține în anumite limite, pentru că observă tandrețea rugăciunii sale și pentru că nu are nevoie de nimic special de la el în această privință, ci întâi de toate în cea a dezvoltării doctrinei. (…)

Rugăciunea îi echilibrează existența și reacțiile. Dumnezeu îi oferă știință în rugăciune – pentru că este un act umil – iar apoi îi permite să ducă în mod smerit certitudinile în munca sa. Dacă Vasile nu ar fi fost un astfel de om al rugăciunii, el ar fi o persoană a incertitudinii extreme. Umilința sa ar degenera foarte repede în disperare și tendințe maladive; inteligența sa s-ar transforma ușor în prea mare siguranță de sine.

Rugăciunea este pentru el mijlocul care „leagă” totul. Tocmai pentru că el cunoaște instabilitatea talentului său, își dă seama zilnic că nu poate să se bazeze deloc pe sine, ci doar pe Dumnezeu.(…) Cred că e important să cugetăm la aceste istorii vii și minunate de unde învățăm prezența Domnului alături de om. Aici își află bucuria Isus de a fi cu noi.

Încrederea noastră în bunătatea Domnului, reîntoarcerea la El să fie, aici și acum, în trecerea în noul an 2016, semnul că nu putem trăi fără iertarea Cerului și, deci, fără răbdarea lui Hristos. Acest adevăr trebuie să ne fie paza sufletului pentru a fi sămânța unui viitor în Hristos și bucuria așteptării Împărăției sale peste noi, peste Biserică și lume.

+ Mihai,

episcopul greco-catolic de Bucureștilor