Împins de la spate de soție, vizionarul de la Tre Fontane, comunistul Bruno Cornacchiola, a făcut devoțiunea celor nouă vineri. În cele din urmă, Fecioara Maria i-a apărut, transformându-l, din persecutor al creștinismului, în convertit. Și Alphonse Ratisbonne a pus la gât Medalia Miraculoasă pentru a face hatârul unei doamne din cercul său de cunoștințe, iar Maica Domnului a obținut pentru el harul convertirii. Margareta Maria Alacoque i-a cerut regelui Franței, din partea lui Isus, un lucru aparent simplu: să consacre Franța Inimii Preasfinte și pună pe stindardul francez semnul acesteia. Din păcate, regele nu a ascultat chemarea divină. [...]

Feedback cercetăşesc – ecouri după Tabăra de Iarnă

Feedback cercetăşesc – ecouri după Tabăra de Iarnă
29 Decembrie
2015

Feedback cercetăşesc – ecouri după Tabăra de Iarnă

Primul careu. Abia acum îmi dau seama cât de multe suntem. Cinci patrule, fiecare strigând pe rând… În această tabără am realizat că solidaritatea este cel mai important lucru, indiferent de oraş, vârstă sau patrulă. Fiind prima tabără de iarnă, nu ştiam la ce să mă aştept. Dacă în tabăra de vară eram un număr mai restrâns de fete şi toate îmi erau cunoscute, acum, au participat multe fete noi. A trebuit să ajung să le cunosc pe fiecare în parte pentru a putea colabora cu ele, dar m-am adaptat repede. Am vorbit cu fetele pe care nu le ştiam, le-am povestit întâmplări din taberele trecute şi le-am explicat cum stau lucrurile cu cercetăşia. În această tabără, doar în trei zile, am realizat că am de învăţat câte ceva de la fiecare, la fel şi ele de la mine. De fiecare dată când nu eram într-o dispoziţie prea grozavă, fetele îmi erau alături, cântau împreună cu mine şi mă înveseleau. Am realizat că amintirile şi prieteniile frumoase ce s-au legat între noi spun mai multe decât vor putea vreodată cuvintele.

Ultimul careu. Abia acum îmi dau seama cât de repede a trecut timpul, dar nu regret nici o clipă trăită alături de oameni minunaţi, de care m-am despărţit cu greu. Această experienţă m-a schimbat, m-a făcut să vreau să dăruiesc fără a aştepta ceva înapoi, să mă bucur de fericirea celor din jurul meu, să zâmbesc când le văd pe ele zâmbind, şi sper că şi fetele au trăit clipe şi emoţii la fel de frumoase. (Alexia Trandafir)

Tabara de iarna a cercetaselor

Am pornit duminică, 20 decembrie, ora 6:30 – aşa e, foooarte devreme – spre Râmnicu Vâlcea. La început a fost… linişte. Majoritatea cercetaşelor din Bucureşti erau încă somnoroase, iar celelalte încercau să nu le deranjeze pe cele care aţipiseră. În plus, încă nu ne cunoşteam atât de bine, încă. Am ajuns la prima destinaţie la timp pentru a participa la Sfânta Liturghie, în biserica Sfânta Rita. După, am pornit spre pensiunea în care avea să se desfăşoare tabăra propriu-zisă. Întăresc ceea ce ziceau mulţi când încercau să le explice părinţilor cum a fost în tabără. Nu se poate explica. Degeaba o să povestesc cum şi ce am învăţat, ce mâncare am pregătit, ce jocuri am jucat, ce prietenii am legat, chiar şi la propriu, cu o sfoară! Sfârşitul a fost exact cum m-am obişnuit deja: trist – pentru că te desparţi de prietenii noi şi vechi şi pentru că aventura se termină pentru moment – şi vesel – pentru că ai trăit clipe minunate alături de oameni minunaţi -, în acelaşi timp. Aaa, aproape uitasem să-mi duc la sfârşit artificiul literar de la început. La final a fost gălăgie pentru că, reîntoarse în agitatul Bucureşti, am strigat cu toată puterea un fericit “BRAVO!”. (Maria Moşneag)

Tabara de iarna a cercetaselor

Tabăra de iarnă a cercetaşelor a fost, fără îndoială, experienţa de care aveam nevoie şi pe care nu îndrazneam să o numesc înainte să am parte de ea. Am simţit, dincolo de entuziasm şi veselie în stare pură, o deosebită energie… O energie vie, palpabilă, care încălzea atmosfera şi inimile, care ne ţinea de cald şi ne făcea partaşi la un miracol. Am descoperit generozitatea în esenţa ei şi am realizat cât de mult pot oamenii să aprindă flăcări – unii în sufletele celorlalţi – şi cât de mult contează să conştientizezi că viaţa este, în ansamblul ei, o dăruire continuă. (Giulia Miruna)

Tabara de iarna a cercetaselor

În aceste 4 zile, eu am vazut viitorul şi acesta arată foarte bine. Bucurie mai mare decât aceea de a fi înconjurat de oameni buni, tineri şi frumoşi nu există. Scopul meu, cel de calauză, este acela de a transmite măcar jumătate din ceea ce am simţit eu atunci cand eram cercetaşă şi anume: bucurie, emoţie, distracţie, bunătate, sinceritate, devotement şi curăţie. Am învăţat ce-i fericirea de la şefii mei şi aşa sper şi eu să le învăţ acum pe cercetaşe. Mare parte din ceea ce sunt acum se datorează faptului că am avut onoarea să fiu cercetaşă. Oriunde m-aş afla, atunci cand port cravata la gât, sufletul meu se simte ca acasă.

În concluzie, în această tabară am simţit că fac bine şi asta îmi dă încredere că, împreuna cu prietenii mei din metriză, vom reuşi să formăm un număr cât mai mare de cercetaşe. Nu pot decât sa îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să ducem la bun sfarşit această tabară şi, nu în ultimul rând, cercetaşelor care au fost gata în fiecare moment. (Isabela Maria Bostan)

Tabara de iarna a cercetaselor

Emoţie, prietenie, încredere, devotament, dorinţă, recunoştinţă şi multe alte sentimente. Şi da, până şi şefele taberei au emoţii şi trec prin aceste trăiri, poate chiar mai intens decât participantele, din cauza responsabilităţii asumate. Încă de când am început organizarea taberei, mi-am dorit să le ofer surioarelor mele cercetaşe ceva frumos, ceva despre care să-şi amintească peste timp cu bucurie. Da, am pornit cu entuziasm şi cu dorinţă. Pe parcursul lunilor de organizare m-am întâlnit şi cu oboseala, cu stresul sau cu neliniştea că ceva nu va merge bine. Însă acestea nu m-au deranjat prea tare, fiindcă nu mai aveau loc din cauza sentimentelor frumoase.

Apoi, mult aşteptata zi, plecarea în tabără. Autogara Militari, 20 decembrie 2015, ora 06:07. Mulţi părinţi, dar şi mai multe cercetaşe. Eram fericită, foarte încântată, puţin emoţionată. Mi-am impus să fiu încrezătoare, doar nu e prima dată când fac asta! Am urcat în autocar şi le-am prezentat traseul, regulile, le-am spus să asculte de organizatori şi de şefele de patrulă. Abia acum aveam o privire de ansamblu: erau multe – şi vorbim doar de cele care au plecat din Bucureşti -, dar şi tăcute. Nu se cunoşteau încă şi erau adormite. Am ajuns în Piteşti, am facut o înviorare şi un careu şi am plecat spre Râmnicu Vâlcea.

Toate au mers bine. Am ajuns devreme la Dumnezeiasca Liturghie de la Sfânta Rita, unde cercetaşele – toate, de acum – au ocupat jumătate din băncile din biserică. Eram încântată şi am rugat-o pe Isa să facă o poză. Am observat feţe zâmbitoare şi cercetaşe încântate; zâmbetul lăţindu-se şi mai mult la finalul slujbei, când au primit punguţa plină de dulciuri. Careu, colinde, două ore de drum până la pensiune, ateliere, jocuri, cină şi veghe. Nu vreau să vă povestesc fiecare zi, tabăra şi-ar pierde din farmec şi, oricum, „nu poţi înţelege cum este o tabără de cercetaşe până nu participi tu la una”.

La ultimul careu am avut o cercetaşă care şi-a depus Promisiunea. Aşa cum mă aşteptam, s-a lăsat cu multe emoţii, însă aceasta e de bine, cercetăşia are un impact, înseamnă ceva. La finalul taberei eram şi eu emoţionată şi atunci cred că am realizat că toată munca noastră s-a concretizat în această tabără, în 35 de cercetaşe zâmbitoare, în strigătele de la finalul careului, chiar şi în lacrimile uneia dintre cercetaşe, pe care am îmbrăţişat-o înainte de plecare.

Metriza a fost… genială! Când vedeam că ceilalţi organizatori sunt acolo să mă ajute şi să facem împreună o tabără memorabilă, mă umpleam de recunoştinţă. Nu numai că ajutau oricând era nevoie, dar trăiau în spiritul cercetăşesc, totdeauna gata. Iar faţă de surioarele mele cercetaşe simt recunoştinţă amestecată cu prietenie şi datorie. Pe lângă distracţie, taberele au rol de formare, responsabilizare şi educare a tinerilor. Acum sunt călăuză şi este datoria mea să le indic fetelor dumul spre adevăr şi frumuseţea lumii create de Dumnezeu, lume pe care o găsim cel mai uşor în natură. O fac din respect pentru cei care m-au format pe mine, o fac cu devotament şi cu iubire. O fac şi pentru mine, pentru a învăţa şi eu cum să fiu totdeauna gata.

La întoarcerea în Bucureşti, eram obosită, dar şi fericită. Deşi a fost o tabără de iarnă, mai simplă decât cele de vară – când se stă la cort şi este mai mult de muncă -, am sperat că cercetaşele vor descoperi o frântură din cercetăşie. Apoi mi-am amintit de mine în prima tabără, în 2008, şi m-am liniştit. Nici eu nu am aflat imediat ce este cercetăşia şi nici acum nu pot să spun că am descoperit-o în totalitate. Cred că cercetăşia este viaţă şi o cunoşti cel mai bine când se termină. Poate sună sumbru, dar asa simt că este. Te învaţă mereu să fii mai bun, să te dedici cu cât mai multă iubire, să trăieşti pentru a-i ajuta pe ceilalţi şi pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Aşadar, te invit simplu să fii: Totdeauna Gata! (Lucia Trandafir)