Deschiderea anului școlar 2019-2020 la Liceul Greco-Catolic "Timotei Cipariu" s-a facut în prezența Nunțiului Apostolic Excelența Sa Miguel Maury Buendia și a Preasfinției Sale Mihai Fratila. [...]

„Dumnezeu devine om pentru ca noi să devenim asemenea Lui” – Gânduri de Crăciun

„Dumnezeu devine om pentru ca noi să devenim asemenea Lui”  – Gânduri de Crăciun
22 Decembrie
2014

„Dumnezeu devine om pentru ca noi să devenim asemenea Lui” – Gânduri de Crăciun

Să încercăm, pentru sărbătoarea Nașterii Domnului, să parcurgem un traseu al dilemelor și al bucuriei, al odihnei și al peregrinării, al unui Dumnezeu care se ascunde în dezvăluire și se revelează într-un mister nesfârșit. Ne vor ajuta niște clasici. De fapt, îi putem numi „clasici”? Nu. Mai degrabă niște oameni obișnuiţi care au căutat și, mai important, s-au lăsat căutaţi.

Începem cu istoria recentă: La mijlocul secolului trecut, în timpul angoasei celui de-al doilea război mondial, C. S. Lewis reia marile întrebări despre Dumnezeul creștinilor: Cum poate el să se arate în chip atât de umil? De ce permite suferinţe individuale și istorice atât de mari? Cum să înţelegem că Împărăţia deja a venit, dar nu este încă pe deplin instalată? Răspunsul său are o sobrietate luminoasă:

De ce coboară Dumnezeu deghizat într-o lume ocupată de inamic și de ce înfiinţează un fel de societate secretă care să-l submineze pe diavol? De ce nu coboară El cu toată puterea, invadând această lume? Oare nu este El destul de puternic? Ei bine, creștinii cred că El va coborî cu toată puterea; nu știm când. Putem însă să ghicim de ce întârzie: El vrea să ne dea o șansă să trecem de bunăvoie de partea Lui. Nu cred că aș avea mare consideraţie pentru un francez care ar fi așteptat până când trupele aliate au mărșăluit în Germania, ca abia atunci să anunţe că este de partea noastră. Dumnezeu va invada. Dar mă întreb dacă oamenii care Îi cer lui Dumnezeu să intervină deschis și direct în lumea noastră își dau seama ce va fi când El o va face. Când acest lucru se va întâmpla, va fi sfârșitul lumii. Când autorul pășește pe scenă, piesa de teatru s-a terminat. Dumnezeu va invada, foarte bine; dar ce rost ar avea să spui că ești de partea Lui atunci, când vei vedea cum întregul univers natural se va topi ca un vis și altceva – ceva ce nu a putut fi conceput de mintea ta – se va instala bubuind; ceva atât de minunat pentru unii dintre noi și atât de îngrozitor pentru alţii, încât nici unul dintre noi nu v mai putea alege atunci? Dumnezeu nu va mai fi deghizat atunci; va fi ceva atât de copleșitor, încât va izbi pe orice creatură fie cu o dragoste irezistibilă, fie cu o groază irezistibilă. Atunci va fi prea târziu să alegi de partea cui să fii. Nu are niciun rost să spui că ai ales să stai culcat atunci când ţi-a devenit imposibil să stai în picioare. Atunci nu va fi timp de ales: va fi timpul când vom descoperi de partea cui suntem cu adevărat, fie că ne-am dat seama dinainte, fie că nu ne-am dat seama. Acum, astăzi, în clipa aceasta, avem ocazia să alegem partea bună. Dumnezeu stă deoparte și ne dă această șansă. Oferta nu va dura pentru totdeauna. Trebuie să o primim sau să o refuzăm.

Charles Dickens este omul unei punţi dintre creștinism și lumea largă, dintre credinţa Bisericii și o omenire adesea rătăcită, dar în care Fiul Omului continuă să vorbească tainic. „Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta și în inima, ca să-l faci” (Dt 30,14), spune Domnul. Misterul Crăciunului, când credinţa lipsește, răscolește cel puţin umanitatea noastră. Așa cum comentează Nepotul lui Scrooge, în «Colind de Crăciun»:

Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul, – pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârșiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora – un răstimp fericit; e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei; e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate şi să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii.

Dar ce este, de fapt, acest Magnum Mysterium? Sfântul Atanasie cel Mare, în «Tratat despre Întruparea Cuvântului» oferă o explicaţie devenită clasică, păstrată cu grijă de Tradiţie, și proclamată cu precădere în Biserica răsăriteană: Dumnezeu devine om pentru ca noi să devenim asemenea Lui.

Căci văzând neamul raţional (cuvântător) pierdut și moartea împărăţind asupra lui prin stricăciune, văzând ameninţarea cu stricăciunea de pe urma neascultării stăpânind asupra noastră și că nu se cuvenea să se înlăture legea (morţii) înainte de a se împlini, văzând că nu avea nici un sens să se piardă cele ce El însuși crease, mai văzând și răutatea covârșitoare a oamenilor, care crescuse pe încetul împotriva lor înșiși, încât ajunsese de nesuferit și, în sfârșit, văzând că toţi oamenii erau supuși morţii, –  S-a milostivit de neamul nostru și s-a îndurat de neputinţa noastră. Și pogorând la stricăciunea noastră și nesuferind stăpânirea morţii prin care se pierdea ceea ce a făcut și se nimicea lucrul Tatălui său privitor la oameni, Își ia trup, un trup care nu e străin de al nostru. Căci nu a voit să fie pur și simplu întrupat, nici nu a voit doar să se arate. Astfel, El și-ar fi putut revela Slava sa divină într-un alt mod mai bun. Nu, El ia trupul nostru, și nu doar atât, ci îl ia din Fecioară neprihănită, neîntinată și neștiutoare de bărbat (1Petru 1, 18), un trup curat și cu adevărat străin de unirea femeii cu bărbatul. Căci fiind puternic și făcător al tuturor, Își pregătește El însuși în Fecioara trupul ca templu și Și-l face propriu, ca pe o unealtă, făcându-se cunoscut și locuind în el. Și astfel, luând din cele ale noastre un trup asemenea celui al nostru, l-a predat morţii pentru toţi, pentru că toţi erau supuși stricăciunii morţii, aducându-l jertfă Tatălui. Și face aceasta cu iubire de oameni, pentru ca, murind toţi în El (Rom 6,80) să se desfiinţeze în El legea stricăciunii oamenilor, așa încât, împlinindu-se și epuizându-se în trupul Domnului până la capăt puterea ei, să nu mai aibă putere împotriva oamenilor. A făcut aceasta pentru a întoarce spre nestricăciune pe oameni, întorși odinioară spre stricăciune, și să-i ducă din nou din moarte la viaţă anihilând, prin trupul pe care Și l-a însușit și prin harul învierii, moartea lor, asemenea unei trestii mistuite de foc.

Cuvintele Sfântului Atanasie deschid misterul Nașterii spre dimensiunea Crucii și Învierii. Venirea Domnului este, de la început, cruciformă, este debutul unei bătălii în care moartea va fi anihilată. Trupul luat din Fecioara neprihănită va fi „predat morţii pentru toţi”. Papa Benedict al XVI-lea observă că Betleemul este deja orientat spre Calvar și mormântul gol:

În faţa Copilului regesc, Magii fac gestul de proskynesis, adică se prosternă cu faţa la pământ. Acesta este omagiul care se aduce în faţa unui Rege-Dumnezeu. De aici se explică și darurile pe care le oferă Magii. Nu sunt cadouri practice, care ar fi fost, poate, utile Sfintei Familii în momentul acela. Darurile exprimă același lucru ca și proskynesis: ele sunt recunoașterea demnităţii regale a Aceluia căruia îi sunt oferite. Aurul și tămâia sunt menţionate și în Isaia 60,6 ca omagiu pe care popoarele aveau să-l aducă Dumnezeului lui Israel. În cele trei daruri, tradiţia bisericească a văzut reprezentate, cu unele variante, trei aspecte ale misterului lui Hristos: aurul ar trimite la regalitatea lui Isus, tămâia, la faptul că este Fiul lui Dumnezeu, smirna, la misterul Pătimirii lui. Într-adevăr, în Evanghelia după Sfântul Ioan, smirna apare după moartea lui Isus: evanghelistul ne povestește că Nicodim pregătise, printre altele, și smirnă, pentru ungerea trupului lui Isus (cf. 19,39). Astfel, prin smirnă, misterul Crucii este din nou pus în legătură cu regalitatea lui Isus și este prevestit deja în mod tainic prin închinarea Magilor. Ungerea este o încercare de a se opune morţii, care ajunge definitivă numai odată cu putrezirea. Când, în dimineaţa Paștelui, au venit femeile la mormânt pentru a desăvârși ungerea, care, din cauza începutului iminent al sărbătorii, nu mai putuse avea loc în seara răstignirii, Isus era deja înviat: El nu mai avea nevoie de smirnă ca pavăză împotriva morţii, pentru că viaţa însăși a lui Dumnezeu biruise moartea. («Isus din Nazaret: Copilăria», București 2014)

„Dumnezeu nu e niciodată mai (vădit) Dumnezeu decât în acele stări care par a fi inimaginabilele Sale nimicniciri voluntare”, nota cândva Fericitul Vladimir Ghika. În istoria Bisericii, sfinţii au perceput cu o deosebită profunzime, adesea în imagini copleșitoare, misterul Dumnezeului făcut om. Mărturiile de mai jos sunt doar câteva nuanţe dintr-un Eveniment de o frumuseţe mereu nouă. Joc, extaz, milostivire, judecată, renunţare, bucurie, patimă, înviere: acestea sunt conciliate doar în „înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă” (2Cor 2,7), care ne vestește, cu seninătatea unei dimineţi și adâncimea oceanului, că «mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit» (Ps 84,11-12).

Într-o zi, în timp ce cobora pe scările mănăstirii, Sfânta Tereza de Avila văzu un băieţel foarte frumos. Acesta o întrebă: „Cine ești?”. Tereza îi răspunse: „Eu sunt Tereza lui Isus. Tu cine ești?”. Copilul îi replică folosind un joc de cuvinte: „Eu sunt Isus al Terezei!”, apoi dispăru.

În Ajunul Crăciunului, Sfânta Fecioara și Pruncul au apărut Sfintei Ecaterina de Bologna. Scriind despre sine la persoana a III-a, ea relatează:

Dulcea mamă a venit la ea și i L-a dat pe fiul ei. Tremurând de reverenţă, dar încă și mai mult copleșită de bucurie, ea îndrăzni să Îl mângâie, să îl strângă la piept, lângă inimă și să apropie faţa Lui de buzele sale… Apoi El dispăru, lăsând-o plină de bucurie.

Sfânta Faustina Kowalska a văzut și a experimentat lucruri în care tandreţea, gingășia, sobrietatea, chemarea la sfinţenie, umbra Crucii, speranţa și o iubire de negrăit se întâlnesc tainic:

Când am ajuns la meditaţie, o grămadă de gânduri absurde mi se înghesuiau în minte și m-am luptat toată meditaţia. La fel a fost și în timpul rugăciunii comune, dar când a început Sfânta Liturghie, o tăcere neobișnuită și bucuria au pus stăpânire pe sufletul meu. Am văzut-o atunci pe Maica Preasfântă cu Pruncul Isus și cu Sfântul Iosif care era în picioare în spatele Sfintei Fecioare. Maica Preasfântă mi-a spus: «Iată comoara Mea cea mai preţioasă.» Și mi l-a întins pe pruncul Isus. Când L-am luat în braţe pe Pruncul Isus, Maica Domnului și Sfântul Iosif au dispărut iar eu am rămas singură cu Pruncul Isus. I-am spus: Știu că ești Domnul meu și Creatorul meu, deși ești atât de mic. Isus și-a întins mânuţele și m-a privit cu un zâmbet – spiritul îmi era plin de o bucurie fără seamăn. Și deodată Isus a dispărut, era momentul Sfintei Împărtășanii.(…)

Astăzi, în timpul Sfintei Liturghii, L-am văzut lângă scaunul meu de rugăciune pe pruncul Isus, care părea să aibă un an și care mi-a cerut să-L iau în braţele mele. Când L-am luat în braţe, s-a cuibărit la pieptul meu și mi-a spus: «Mi-e bine lângă inima ta». Deși ești atât de mic, totuși eu știu că ești Dumnezeu. – De ce iei înfăţișarea unui copilaș așa micuţ ca să intri în comuniune cu mine? «Pentru că vreau să Te învăţ copilăria spirituală. Vreau ca tu să fii foarte mică, căci atunci când ești mică, te port lângă inima Mea, la fel cum tu Mă ţii în acest moment lângă inima ta.» În clipa aceea am rămas singură, dar nimeni nu poate concepe emoţia sufletului meu, eram cufundată cu totul în Dumnezeu – precum buretele aruncat în mare… (…)

Într-o zi, după Sfânta Împărtășanie, L-am văzut deodată pe Pruncul Isus în picioare lângă scaunul meu de rugăciune, de care se ţinea cu amândouă mânuţele Sale. Deși era un Copilaș, sufletul îmi era totuși pătruns de îngrijorare și de teamă, văd în El pe Judecătorul meu, pe Domnul meu și pe Creatorul meu, în faţa sfinţeniei căruia tremură îngerii, dar, pe de altă parte, sufletul meu este inundat de o iubire de neconceput, sub influenţa căreia mi se pare că agonizez. Văd acum că Isus îmi întărește mai întâi sufletul și îl face capabil să intre în relaţie cu El, căci altfel, n-aș putea suporta ceea ce simt în momentul acesta.

 Iar pe 25 decembrie 1902, Gemma Galgani îi scrie confesorului său, părintele Germano:

Ieri seară, în timpul liturghiei de la miezul nopţii, pe când preotul ajunse la Ofertoriu, l-am văzut pe Isus, care mă oferi Tatălui ca jertfă. Eram foarte fericită. El m-a îmbrăţișat; apoi m-a dus la mama Sa și m-a prezentat acesteia zicând: «Pe această fiică a mea trebuie să o consideri drept o fiică a Pătimirii mele.»

Așadar, ce este Crăciunul lumii noastre, al umanităţii și al credinţei noastre, al lui Dickens și al cozonacilor, al bunătăţii și gestului discret și cald, al căminului și al peregrinării? În noaptea de Crăciun a anului 1886, o copilă pe nume Thérèse Martin a trecut printr-o experienţă extraordinară, care a eliberat-o de așteptări egoiste și de mofturi, făcând-o să uite de ea însăși. «Dăruind vei dobândi.»

Ne întorceam de la slujba de la miezul nopţii, unde avusesem fericirea să-l primesc pe Dumnezeu cel mare și puternic. Sosind la Buissonets, mă bucuram gândindu-mă la clipa în care îmi voi lua cadourile din pantofii așezaţi în șemineu; acest obicei vechi ne-a adus atâta bucurie în copilărie încât Celina dorea să mă trateze tot ca pe un copilaș fiind cea mai mică din familie… Tatei îi plăcea să mă vadă fericită, să-mi asculte strigătele de mulţumire pe care le scoteam când descopeream surpriză după surpriză în pantofii fermecaţi, iar bucuria scumpului meu Rege o sporea și mai mult pe a mea, dar Isus, voind să-mi arate că trebuie să mă descotorosesc de năravurile copilăriei, mi-a îndepărtat și bucuriile nevinovate, a permis ca Tata, obosit după slujba de noapte, să se simtă plictisit văzându-mi pantofi în șemineu și să spună aceste cuvinte care mi-au străpuns inima: «în sfârșit, din fericire, este ultimul an»… Tocmai urcam scara pentru a merge să îmi scot pălăria. Celina știa cât sunt de sensibilă; văzându-mi lacrimile strălucind în ochi, îi veni și ei să verse câteva, căci mă iubea mult și-mi înţelegea durerea: «O, Tereza!, îmi spuse, nu coborî, ţi-ar veni foarte greu să te duci imediat să-ţi examinezi pantofii». Dar Tereza nu mai era aceeași, Isus îi schimbase inima! Reţinându-mi lacrimile, am coborât iute scara și, stăpânindu-mi bătăile inimii, am luat pantofii și, punându-i în faţa Tatei, am scos veselă toate obiectele, având aerul fericit ca o regină. Tata râdea, își recăpătase și el veselia și Celina credea că visează!… Din fericire, era o dulce realitate, mica Tereza își regăsise forţa sufletului pe care o pierduse la 4 ani și jumătate, iar acum trebuia să o păstreze pentru totdeauna. În această noapte de lumină a început a treia perioadă a vieţii mele, cea mai frumoasă dintre toate, cea mai împlinită de harurile Cerului…. Ceea ce n-am putut face în 10 ani, a săvârșit Isus, într-o clipă, mulţumindu-se cu bunăvoinţa mea care nu a lipsit niciodată. Asemeni apostolilor puteam să-i spun: «Doamne, am pescuit toată noaptea fără să prind nimic». Mai îndurător cu mine decât a fost cu ucenicii săi, Isus luă El însuși năvodul, îl aruncă și-l trase plin de pești… A făcut din mine un pescar de suflete. Am simţit o mare dorinţă să trudesc la convertirea păcătoșilor, dorinţă pe care nu o mai simţisem cu atâta însufleţire… Într-un cuvânt, mi-am simţit inima cuprinsă de iubire, de nevoia de a uita de mine pentru a dărui bucuria, iar începând de atunci am fost fericită…

Tânăra va fi cunoscută mai târziu ca Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Feţe.

Alin Vara