Ziua de duminică, 29 septembrie, a.c. a fost așteptată cu entuziasm și a fost încărcată de emoție și bucurie pentru Cercetașii Creștini Români din București și din Focșani. [...]

Dor de tabăra de iarnă a Cercetașilor Români Uniți

Dor de tabăra de iarnă a Cercetașilor Români Uniți
24 Ianuarie
2016

Dor de tabăra de iarnă a Cercetașilor Români Uniți

Mă uitam cu ai mei pe fotografiile din tabără și am început să le povestesc… cum am coborât din tren în Predeal ne-au izbit rafalele de vânt care aproape i-au luat pe sus pe cei mai firavi dintre noi. M-am înfofolit bine în fular și am tras căciula peste sprâncene, lăsând loc doar cât să văd pe unde merg. Vântul bătea din toate părțile. Drumul spre mănăstire nu se mai termina, dar Gelu a pornit câteva strigăte soldățesti pe care noi le repetam cu putere și chiar și cei mai mici din coloană se simțeau acum ca niște bravi războinici.

Tabăra de iarnă Tabăra de iarnă
Tabăra de iarnă a Cercetașilor Români Uniți – Grupul „Episcop Vasile Aftenie” din București – s-a desfășurat între 4-7 ianuarie 2016 la Mănăstirea franciscană Sfânta Treime din Pârâul Rece (jud. Brașov). Au participat 16 cercetași din București – patrulele Vulturul și Ornitorincul – și Râmnicu Vâlcea – patrula Girafa. Tema tehnică a taberei a fost improvizarea unui adăpost în pădure, iar tema spirituală – prima dintre legile cercetașului: „Cercetaşul consideră o onoare faptul că i se acordă încredere.”

Puteți urmări activitatea cercetașilor și cercetașelor din Grupul „Episcop Vasile Aftenie” din București pe contul de FB al Asociației Cercetașii Români Uniți fb.com/cercetasii.romaniuniti. Pentru informații suplimentare: șef de grup Gelu Trandafir, gelutrandafir@yahoo.com, 0723.303.310.

Când am ajuns la mănăstire am băut un ceai de fructe. Dar ahh..! Niciodată nu a fost așa bun ceaiul! Ne-am încălzit puțin și am plecat din nou afară să ne alegem locul în care eu și patrula mea aveam să ridicăm „tabăra”. Găsim o groapă. „Am putea să săpăm puțin și să înălțăm pereții. Facem un acoperiș și scăpăm ușor!”. Decidem să ne mai uităm puțin înainte de a lua o hotărâre: mai mergem și găsim trei copaci apropiați – puteam să facem acoperițul între ei și să proptim lemne jur-imprejur, în loc de pereți, dar zona era prea expusă… „Și fără crengi cu frunze nu o să izolăm bine – sigur o să ne intre vântul în adăpost!”, ne-a explicat șeful de patrulă. Puțin mai departe era un copac căzut – îl puteam folosi ca perete și să proptim pe el lemne, dintr-o parte: „partea opusă direcției vântului, bușteanul ăsta gros ne va feri de rafale”, a venit o idee – se pare că cea mai bună. Ne-am apucat de lucru și după câteva ore (și încă vreo două ceaiuri calde) adăpostul nostru începea să prindă formă.

In program, seara figura “veghea”. Eram sigur că va trebui să stăm de veghe și să patrulăm doi câte doi toată noaptea și eram îngrozit… mai ales că patrula noastră era responsabilă cu veghea în prima seară. Apoi băietii vorbeau de niște jocuri și niște cântece… probabil ca să nu ne plictisim peste noapte. Mie nu mi-au dat niciun rol. Am crezut că au uitat de mine, așa că nu am zis nimic. Abia cand a început veghea mi-am dat seama ce este de fapt – cel mai distractiv și mai relaxant moment după o zi lungă de construcții. Și apoi, în sfârșit, am mers la culcare, la căldurică.

Ahh!! Se-aude un fluier? Ce-i cu fluierul ăsta? De ce ne trezesc? Cât am dormit? Ceeee??!! E lumină, e deja dimineață? Nu se poate! Verific ceasul. Da, chiar este! Trebuie să mergem la „înviorare”… ce-o mai fi și asta?

Alergare, exerciții… off…!! Ce ne mai aleargă Emanuel și Sabin! Noi ne mișcăm mai greu și nu ținem pasul… că nu am alergat ca ei, câte 40km. Dar uite că ne așteaptă. Ahaa.. și fac și ei exercițiile și flotările împreună cu noi. Deci asta nu e o pedeapsă, ci doar mișcarea de dimineață. Deci asta e „înviorarea”! După învioarare – construcții, după construcții ceai cald, iar după ceai – jocuri. Apoi facem „poteca alba” cu un călugăr franciscan de la mănăstire și veghea. Emanuel și Sabin pun ceva la cale. I-am văzut scriind niște bilete, dar nu am înțeles exact despre ce este vorba. Colegii de patrulă vorbesc ceva despre un „Joc-Mare”, ceva de genul asta.

Și din nou fluierul! Și înviorarea! Dar deja încep să mă învăț… chiar mă gândeam să o fac și acasă, dar probabil nu voi reuși fără fluierat. Cineva îmi zice că mâine plecăm acasă. Da, e ultima zi întreagă în tabără. Nici nu știu cum a trecut timpul.

După careu vedem o cutie care cade de la etaj, cu o mică parașută făcută dintr-o pungă. În ea sunt niște biletele. Le citim: se fac două echipe de exploratori care merg în căutarea ultimului mamut aflat în viață, în „Deșertul înghețat” – așa cum e denumită în poveste zona în care se află mănăstirea și locul nostru de tabără. A început „Marele Joc”! Ahh… deci așa se numea! Știm de existenta mamutului datorită celor doi frați eschimoși care îl urmăresc de ceva vreme – Eschimosul Înfrigurat și Eschimosul Înfometat. M-am înrolat în echipa lui Sabin de exploratori. Pardon, în echipa faimosului explorator „Sabinsson ‘The Bear’”, iar prima probă înaintea plecării pe urmele eschimoșilor va fi explorarea în care mergem cu Gelu și unde va trebui să facem un traseu rectificat, un soi de hartă a drumului nostru.

Dupa 5 ore de mers – ce-i drept, într-un ritm nu prea alert – ajungem înapoi la mănastire, curioși ce părere vor avea vestiții exploratori care conduc cele două expediții despre traseele rectificate făcute de noi. Când am sosit, masa era gata – ce bine! Aveam mămăligă cu ou, brânză și cașcaval tocmai scoasă din cuptor.

După masă ieșim cu toții afară, cu frontale și lanterne. Deja era beznă. Traseele nostre rectificate au fost bune, așa că primim primul indiciu, odată cu echipa lui Emanuelson ‘The Rose’, și pornim. Primul bilet are o ghicitoare ușoară, Andrei își dă imediat seama că următorul bilet se află în spatele icoanei Sfântului Francisc aflată în bucătărie. Fugim acolo. Pe biletul 2 aflăm locul în care se afla Eschimosul Înfometat, avertizați fiind că nu va spune nimic cu burta goală. Ne aflăm în sala de mese, așa că luăm cu noi o banană. După ce coborâm un deal mare ne întâlnim cu Eschimosul Înfometat – e Gelu! Dar nu ne zice nimic, noroc că începe să ne vorbească după ce mănâncă portocala. „Dacă nu o luam eu, pierdeam pe puțin 20 min. să ne întoarcem la sala de mese”, se mândri cel care venise cu ideea să luăm cu noi un fruct.

Urmează alte ghicitori și probe până îl găsim pe fratele său, Eschimosul Înfrigurat. Care murise… de frig, pescuind la copcă. Am ajuns prea târziu. Zăcea pe lacul înghețat din spatele mănăstirii. Îl tragem cu niște sfori la mal. Erau jacheta lui Emanuel și pantalonii umpluți cu ceva. Eschimosul are un bilet în buzunar. Reușim să îi urmăm traseul și ajungem, după o oră și 18 minute, primii la fosila mamutului, înțepenită în zăpadă și gheață. Se pare că am ajuns și aici prea târziu… mamutul murise acum 100 de ani. Dar am ajuns destul de repede ca să câștigăm Marele Joc! Hip-hip: URAAAA!!!

Emanuel Trandafir