Împins de la spate de soție, vizionarul de la Tre Fontane, comunistul Bruno Cornacchiola, a făcut devoțiunea celor nouă vineri. În cele din urmă, Fecioara Maria i-a apărut, transformându-l, din persecutor al creștinismului, în convertit. Și Alphonse Ratisbonne a pus la gât Medalia Miraculoasă pentru a face hatârul unei doamne din cercul său de cunoștințe, iar Maica Domnului a obținut pentru el harul convertirii. Margareta Maria Alacoque i-a cerut regelui Franței, din partea lui Isus, un lucru aparent simplu: să consacre Franța Inimii Preasfinte și pună pe stindardul francez semnul acesteia. Din păcate, regele nu a ascultat chemarea divină. [...]

Dincolo de „voința de putere”

Dincolo de „voința de putere”
06 Aprilie
2017

Dincolo de „voința de putere”

Cunoaştem toţi povestea lui Jean Valjean din romanul Mizerabilii. Când eram mic ascultam povestea pe disc şi întotdeauna m-a impresionat acea primă scenă în care episcopul îl iartă pe Jean Valjean, îi lasă argintăria şi prin asta îi orientează întreaga viaţa spre bine. Cumva toată viaţa am căutat să văd la alţii astfel de momente în care omul primeşte şansa să devină un om bun.

Apoi am auzit o interpretare care spunea că de fapt episcopul era o fiinţă superioară, care l-a «subjugat» pe Jean Valjean prin puterea spiritului său. Prin puterea pe care a avut-o de a renunţa. Mi s-a părut foarte trist că se poate gândi aşa ceva, că cineva nu vede frumuseţea, gratuitatea şi minunea scenei, şi interpretează totul ca pe o formă de influenţă.

Totuşi, am observat în timp că şi eu gândeam la fel. În alte situaţii. Că nu înţelegeam gratuitatea şi de fapt explicam şi eu lucrurile ca o formă de voinţă de putere asupra altora. Iar acest tip de gândire care nu înţelege sau nu acceptă gestul bun culminează cu modul în care priveam Săptămâna Sfântă şi jertfa lui Isus. La fiecare Post Mare şi Săptămână Sfântă, reveneam la chipul lui Hristos care moare pe cruce pentru noi oamenii şi pentru multă vreme, ani de zile, a fost pentru mine un fel de văl pus peste acest chip, şi anume vălul propriului meu mod de a gândi.

Când suntem mici înţelegem uşor că «Isus a murit pentru tine şi pentru păcatele tale». Dar la maturitate începem să complicăm, cu mintea, aşa cum cel de mai sus a complicat povestea episcopului. Se poate să vezi în moartea lui Isus cel mai bun exerciţiu de relaţii publice din istorie: Dumnezeu poate să sufere, ca apoi să ne ia prizonieri ai iubirii lui. Dumnezeu are puterea de a suferi, aşa am gândit mai mult sau mai puţin conştient nişte ani de zile, şi sigur că atunci nu aveam cu adevărat o bună relaţie şi nici evoluţie spirituală în raport cu misterul Mântuitorului. Priveam, de departe, şi treceam gânditor mai departe.

Nu cred că e doar vina mea, în sensul că gândeam prost. Pe de o parte toate lucrurile astea sunt foarte fine, Crucea este evenimentul central al istoriei oamenilor, deci sigur că ne ia timp să ne apropiem de ea. E foarte greu să te raportezi la aşa ceva, la vestea că cineva a murit pentru tine. Nu ştii ce să faci: doar să admiri, fără să faci nimic? Iar dacă faci, cum poţi să faci ceva care să fie un răspuns adecvat?

Pe de altă parte, complicăm singuri situaţia, pentru că în loc să acceptăm simplu jertfa lui Hristos, adăugăm toate aceste calcule imaginative, şi multe altele, care sunt un mod de a gândi în termenii lui Nietzsche sau ai lui Hegel, ca voinţă de putere şi superioritate a spiritului. Credem că Isus a vrut să ne arate că poate suferi. E deci un univers de influenţă, în care trăim, în cea mai mare parte a vieţii. Am studiat şi predat cursuri de psihologie socială, tocmai partea cu fenomenele de influenţă. E fascinant si teribil să vezi cât de mult totul înseamnă şi se reduce la influenţă, în viaţa socială.

Ei bine în ultimii trei ani am fost la Săptămâna Sfântă la Catedrala greco-catolică, din strada Polonă. Ceva este acolo, care provine poate de la oamenii care au trecut pe acolo, şi dă un calm şi o lumină interioară. Spuneam în articolul anterior din acest număr (Postul Mare nu e o perioadă de abstinenţă) că în aceşti ultimi ani nu am făcut mari eforturi  în Postul Mare, dar poate că tocmai acesta a fost secretul, efortul final, efortul salvator, acela de a nu mai face eforturi de tip „să fac şi eu la fel”. Priveam acel chip al lui Hristos din Catedrala din strada Polonă, care cumva parcă zâmbeşte cu blândeţe (poza din acest articol). Si încet-încet, ca o minune petrecută pe nevăzute, am reuşit să trec de voinţa de putere. Sau poate că Dumnezeu m-a dus, pe nesimţite, dincolo de voinţa de putere. Am înţeles că Isus Hristos nu a făcut nici un exerciţiu de voinţă de putere. Lucrurile au fost simple: a suferit pentru păcatele noastre. Nu au fost gânduri ascunse. Acesta a fost cel mai important lucru care mi s-a întâmplat la nivel creştin în ultimii… să zicem cincisprezece ani. Am reuşit să dau jos de pe chipul lui Hristos propria mea viziune nietzscheană a lumii. Am reuşit să pun gândurile ascunse acolo unde sunt, de partea noastră, nu de partea lui Dumnezeu.

Cum se rupe vălul, cum putem scăpa de faptul că totul pare să se reducă la influenţă pe lumea asta? Ei bine, tot Biblia ne da soluţia pentru a ieşi din psihologia socială, din comparaţii şi din efecte de reciprocitate: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In 3,16). (…) Iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32). Influenţa e peste tot, dar până la urmă influenţa ceva care pleacă de la noi, oamenii, şi ne lasă prizonieri ai lumii oamenilor. Eu sunt cel care influenţez, şi depind de cel pe care îl influenţez. Hristos însă nu influenţează, Hristos atrage. Pare tot o forma de influenţă, dar e altceva. Hristos nu doar că vine din altă lume, de sus, iar noi suntem jos, dar Hristos vine cu o iubire fără nici un pic de voinţă de putere. Orice încercare a noastră de a urca spre el e încă pătată, chiar şi atunci când vrem să ne purificam. Ne ia ani de zile să acceptăm că îl primim pe Hristos în viaţa noastră, nu ii facem loc ci îl primim. Căci Dumnezeu ne-a iubit primul. Iubirea lui e deci dincolo de orice voinţă a noastră de a face ceva.

Cu ajutor de sus, ca o minune nevăzută, găsim într-o zi adevărul. Găsim inima care crede iar, fără întrebări ascunse. Credem că episcopul poate fi bun, nu superior. Că episcopul te poate ierta şi iţi poate lăsa argintăria, pentru ca şi tu să faci la fel la rândul tău. Credem iar că lucrurile sunt aşa cum par, iar oamenii pot fi plini de generozitate, o generozitate infinită în cazul lui Hristos care a murit pentru noi, şi una adevărată şi puternică în cazul episcopului lui Victor Hugo.

Şi dacă ne gândim bine, iată de ce interpretarea de care vorbeam e falsă: pentru că cel care influenţează reţine pentru sine, ca un guru care trăieşte din propriile victime. Te închide, te ia prizonier într-adevăr, nu are alte efecte. Pe când iubirea creştină, dezinteresată, îţi spune “Fă la fel”, şi dai şi tu mai departe influenţa bună, care este iubirea. Jean Valjean a făcut şi el la fel, pentru restul vieţii. Deci episcopul nu l-a influenţat. L-a iubit şi i-a deschis inima.

La începutul tuturor Posturilor, cineva ne-a iubit şi ne-a deschis inima.

credit foto: fanpo.com