Împins de la spate de soție, vizionarul de la Tre Fontane, comunistul Bruno Cornacchiola, a făcut devoțiunea celor nouă vineri. În cele din urmă, Fecioara Maria i-a apărut, transformându-l, din persecutor al creștinismului, în convertit. Și Alphonse Ratisbonne a pus la gât Medalia Miraculoasă pentru a face hatârul unei doamne din cercul său de cunoștințe, iar Maica Domnului a obținut pentru el harul convertirii. Margareta Maria Alacoque i-a cerut regelui Franței, din partea lui Isus, un lucru aparent simplu: să consacre Franța Inimii Preasfinte și pună pe stindardul francez semnul acesteia. Din păcate, regele nu a ascultat chemarea divină. [...]

Despre răbdarea în familie

Despre răbdarea în familie
16 Aprilie
2016

Despre răbdarea în familie

A petrece o zi cu gândul la o temă anume, în mijlocul unui grup pe care-l simți al tău prin apropierile de tot felul – de vârstă, de origini ardelene, de credință și rit… într-un cadru al ospitalității naturale armonios integrate de om la o margine de pădure, parcă în ciuda unei metropole aglomerate, poate fi pentru unii o plăcere, iar pentru alții un privilegiu. În funcție de sensibilitate, standarde consumiste și așteptări preconcepute – fiecare are dreptul de a se bucura în felul său de momentul petrecut împreună. Doar prin interacțiunea off-line se țes legăturile clasice, chipurile capătă contur și substanță, iar prieteniile au șansa lor să se pornească la drum.

Când parcursul zilei oferă, pe lângă hrană – cu gust mediteranean! – zâmbete calde generate de o așteptată revedere și seriozitatea unei meditații, alături de îndrumători spirituali care au harul de a-ți preda „lecția” în mod participativ, atunci poți considera ziua respectivă, una împlinită: pentru că și-a găsit un rost „mai șlefuit” în linie cu celelalte surori ale ei1.

Tema Întâlnirii Familiilor din această primăvară a avut în centru problematica răbdării, o virtute importantă de care familia și societatea – lumea în general, au atâta nevoie astăzi. Trăim într-o grabă continuă, suntem prea „țâfnoși” și ne pierdem mult prea ușor răbdarea. În lipsa acestei virtuți, ce vom întâlni? Mânie: pentru că cel care nu are răbdare încearcă prin ton răstit sau forță să-și impună punctul de vedere. Însingurare: pentru că cel care nu are răbdare întoarce spatele fratelui său, rupe relația fără a depune efortul necesar dialogului. Iar răbdarea nu poate fi confundată cu nepăsarea – chiar dacă ambele se declară doritoare de pace. O pace constructivă presupune existența punților de comunicare iar mântuirea nu poate fi concepută ca retragere din fața greutăților.

Nu știu să existe măsurători ale suferinței inutile – dar poate ar fi binevenită o provocare pentru psihologii de serviciu care ne măsoară starea de bine, să ne adreseze întrebări de genul cât de des vă enervați? și altele de acest fel, pentru a cunoaște gradul de (ne)liniște al membrilor societății noastre.

Presupunând că dorința de pace există în noi în mod firesc, că ne-o dorim sincer și în același timp suferim în lipsă-i, consemnăm mai jos câteva din ideile principale pe care le-am primit pe tema răbdării, mulțumind deopotrivă organizatorilor și participanților la Întâlnirea de Sâmbătă, 16 Aprilie 2016 de la Ciofliceni.

Răbdarea presupune o relație.

Dacă acceptăm că răbdarea e o formă de manifestare exterioară, atunci ne gândim mai întâi că e nevoie de două persoane diferite care sunt în sau își propun o relație de o anumită durată și de o intensitate peste medie. Această relație presupune mai întâi apropiere (cunoașterea părților bune și acceptarea celor mai puțin perfecte), iar mai apoi con-viețuire (până la schimbul cel mai intim de gânduri, păreri, reacții și chiar reflexe).

Nu scăpăm aici ocazia de a aminti că termometrul care măsoară relația externă a răbdării față de celălalt, e diferit față de acela care măsoară răbdarea pe care suntem dispuși să o avem față de noi înșine… Trebuie să observăm aceste diferențe de scală, căci prea des ni se întâmplă să folosim aparate (și măsuri) diferite pentru aceeași realitate, mirându-ne că rezultatele măsurătorii sunt în dezacord!

Relația mea cu mine însumi, ca definiție a gradului de egoism, intră de multe ori într-o formă de narcisism care-mi îngăduie orice. Mă iubesc pe mine atât de mult încât mă topesc, mă schimonosesc interior dacă nu caut să întorc forța acestei iubiri spre exterior, spre celălalt.

Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți!… înseamnă (și) a ne îngădui unii pe alții mai mult decât suntem dispuși (în general) să o facem. Depășirea egoismului propriu persoanelor și națiunilor deopotrivă, pleacă de la educarea răbdării față de fratele tău, suportând cele venite dinspre el ca pe acelea pe care (ți) le-ai (fi) făcut tu însuți: da, aș fi putut sparge eu ulciorul la care țineam foarte mult; da, aș fi putut lua și eu o notă mică uneori; da, mi-a cam plăcut și mie să întârziu (lenevesc) dimineața, în pat – în vacanță…

Lungul șir de nemulțumiri care ne pot scurt-circuita răbdarea, sunt doar aparent în afara noastră. Firea noastră nerăbdătoare și ipocrită e cea care trece cu vederea propriile greșeli și ne răscolește imediat ce le surprindem la alții.

Acceptare și Educare. Libertate și Constrângere…

Dar hai să admitem că-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi și că manifest față de el o răbdare și o înțelegere infinită (cazi ideal, desigur!), cum voi proceda totuși în calitatea mea de pedagog, de educator sau de … manager?! Răspunsul Părintelui Marius Taloș este edificator: Dumnezeu ne iubește așa cum suntem, dar nu ne lasă așa cum suntem!. Adică avem datoria (creștinească și omenească) – de a iubi pe fiecare din semenii noștri … dar nu și păcatul din ei, atunci când îl vedem.

Admonestarea fățarnicilor preocupați de paiul din ochiul celuilalt și nu de bârna din ochiul propriu (cf. Mt 7,5)merită și aici reamintită: ea e măsura pe care trebuie să o folosim când ne surpindem moralizând. Greșelile se văd cu siguranță mai bine din afară, și sunt lucruri care ne deranjează/enervează la celălalt tocmai pentru că ne arată slăbiciunile noastre proprii.

Dar avem datoria de educatori – și trebuie să înțelegem cum vom proceda corect, fără a depăși măsura exigenței pedagogice, fără a fi ipocriți – dorind de la copiii noștri mai mult decât pot ei duce și iarăși, fără a-i lăsa cu totul de capul lor

Îndemnul Bisericii pentru părinți este: celor mici, dați-le rădăcini – dar aveți răbdarea de a lăsa să le crească aripile!… Și mai departe: Încrederea în sine se poate dezvolta corect numai în relație cu încrederea pe care învățăm să ne-o punem în Dumnezeu ne aducea aminte părintele Marius Talos S.J.

Suntem tentați să vedem două forme ale răbdării – una pasivă (rezistența virtuoasă a speranței, cu rugăciune pentru grija lui Dumnezeu asupra copiilor) și una lucrativă (care se manifestă în înțelepciunea pedagogică exersată de fiecare părinte).

Și pentru că am pomenit de învățare, de educare – să primim cu speranță și credință, o veste bună:Răbdarea se poate antrena!

Răbdarea are mușchi

La întâlnire Părintele Marius Taloș ne-a spus că răbdarea are mușchi.Adică poate fi antrenată, mai ales în lucrurile mici, mărunte – de care suntem asaltați în fiecare moment al zilei când așteptarea ne e pusă la încercare: nerăbdarea pe care o manifestăm în trafic, gata de a călca regulile de circulație; nerăbdarea de a fi serviți mai repede la masa de la restaurant sau de acasă; nerăbdarea de a ajunge mai degrabă la concluzii în cadrul unei ședințe de lucru – (pentru a demonstra eficență, dar de multe ori în detrimentul calității)…

Pentru a folosi prilejurile care ne sunt oferite pentru antrenarea/exersarea răbdării, ar trebui să avem o stare mai alertă a minții, o lumină de veghe – care să ne arate alternativele pozitive, atunci când suntem tentați să o luăm pe scurtătură (sau mai degrabă arătură”?) – pentru că nervii exprimați prin accesele de nerăbdare nu sunt o rezolvare de durată.

Va trebui să urcăm în amonte pentru a elimina sursa reală a izvorului enervărilor sau nemulțumirilor noastre, care fac să ne pierdem răbdarea. Să ne întrebăm: ce a determinat atare stare de lucruri? Să schimbăm – îmbunătățind din rădăcină – o relație, un raport, știut fiind că, în familie întoarcerea spatelui nu este o soluție viabilă. Apelul la luciditate poate părea uneori hilar în mijlocul unui conflict zguduit de mânie și orgolii extreme – dar e singurul care funcționează, alături de umorul atoaterelaxant.

Răbdarea în familie.

Până la educarea întru răbdarea proverbială a bunicilor (majoritatea ne aducem aminte cu recunoștință și mirare de îngăduințele ce ne răsfățau în vacanțele de vară), să poposim pe scurt în noianul relațiilor familiei restrânse – acolo unde răbdarea e necesară, între soți, între copii și părinți, între frați și în bineprimirea ”fiilor/fraților celor noi” (ginere, noră/cumnați) – prin căsătorie.

750 Schița relațiilor în familie

Schița de mai sus, poate purta diferite titluri. De pildă «Relațiile în familia restrânsă» sau «Posibile tensiuni în familie» sau «Antrenarea răbdării în familie»… dar credem că graficul indică mai ales responabilitatea soților, care devin exemplu – cu sau fără voia lor – în construcția solidă a familiei creștine. Iertarea și certarea, înțelegerea sau negarea care se întâmplă la acest nivel nu pot rămâne fără ecou și putem presupune că vor fi imitate.

Ne imaginăm că răbdarea lucrativă în interiorul familiei duce la întărirea acesteia, și credem că este nevoie de pregătire permanentă (dar nu altfel decât naturală! – căci nimic nu funcționează în afara liberei consimțiri…), o trăire a răbdării pusă în legătură cu celelalte trei virtuți cardinale: speranța, credința și iubirea – pentru ca familia să poată face față presiunilor exterioare, care nu de puține ori iau formă de prigoană.

Limitele răbdării în familie sunt testate de asaltul orelor petrecute peste program (răbdarea față de locul de muncă), sau mai grav – prigoana poate fi uneori politică (tendințele de desconsiderare a familiei tradiționale) sau chiar religioasă (atunci când un stat totalitar interzice practicarea unui cult în care familia s-a format).

Intâlnirea familiilor - aprilie 2016

În loc de încheiere

Tema este departe de a fi epuizată. Dar ni se pare că de la teorie, trebuie să trecem la practică – și de aceea, îngăduiți încă trei gânduri de final. Altfel, răbdarea – sunt convins, se va pierde.

Primul. Ne naștem nerăbdători – învățăm plânsul care ne rezolvă foamea. Nerăbdarea sugarului intră în rostul educativ al maternității. În timp, și foarte greu învățăm că nerăbdarea noastră îi deranjează pe ceilalți și că nu putem fi tot timpul în centrul atenției, chiar dacă ne smiorcăim.

Al doilea. Când ne apropiem de punctul critic al pierderii răbdării noastre, să ne imaginăm consecințele. Și să ne îngăduim mai mult unii pe ceilalți.

Al treilea. Să fim nerăbdători – însă numai în iubirea față de aproapele nostru.

Călin Diaconu, președinte AGRU București (www.calindiaconu.com)

1 Fiecare zi este importantă, pentru că ne oferă șansa unor descoperiri unice. Dar am observat că unele zile sunt mai împlinite decât altele, pentru că lasă în urmă amintiri sau imprimă în suflet cunoștințe despre care știi că vei avea nevoie cândva (NN).