Împins de la spate de soție, vizionarul de la Tre Fontane, comunistul Bruno Cornacchiola, a făcut devoțiunea celor nouă vineri. În cele din urmă, Fecioara Maria i-a apărut, transformându-l, din persecutor al creștinismului, în convertit. Și Alphonse Ratisbonne a pus la gât Medalia Miraculoasă pentru a face hatârul unei doamne din cercul său de cunoștințe, iar Maica Domnului a obținut pentru el harul convertirii. Margareta Maria Alacoque i-a cerut regelui Franței, din partea lui Isus, un lucru aparent simplu: să consacre Franța Inimii Preasfinte și pună pe stindardul francez semnul acesteia. Din păcate, regele nu a ascultat chemarea divină. [...]

De ce te bucuri când răul celuilalt corespunde așteptărilor tale

De ce te bucuri când răul celuilalt corespunde așteptărilor tale
06 Martie
2017

De ce te bucuri când răul celuilalt corespunde așteptărilor tale

Întâlnirea cu primii apostoli ni-l prezintă pe Fiul lui Dumnezeu dispus să se expună clișeelor așteptărilor omenești. Natanael, ucenicul de mai târziu, căruia Isus i-a declamat public cinstea, prea sigur de certitudinile sale, a riscat la prima întâlnire cu Domnul să nu-l recunoască pe Învățătorul.

Fără har, onestitatea nu pare să fie suficientă pentru ca să depășești cadrul sec al bunelor intenții sau al educației bazate pe străduință. De aceea, convertirea celor care nu se îngrijorează prea mult de virtuțile lor este mult mai grea și mai delicată. De ce? Fiindcă omul cu principii care se străduiește să fie bun riscă să devină centrul unui univers unde se simte protagonistul principal.

În Evanghelii este o certitudine faptul că cei buni, chiar și atunci când admit necesitatea umilinței sau a dăruirii, riscă să-i judece pe ceilalți după propria măsură. Dacă li se oferă ocazia, o pot aplica chiar lumii întregi. Facem însă o mare greșeală, impunându-i lui Dumnezeu măsura noastră în legătura lui cu ceilalți. De aceea, soarta celui care nu-și asumă cu sinceritate adevărul umilinței devine dramatică. Este singurul har de care ai nevoie atunci când măsura ta în viață tinde să oblige în mod absolut până și lucrarea Domnului în favoarea celorlalți.

În Castelul interior, Sfânta Tereza de Avila amintește că sufletele sârguincioase pot face greșeala de a-și atribui „drepturi” nu numai asupra celuilalt, dar chiar și asupra Domnului. Chiar și cel care renunță la toate din iubire față de Dumnezeu poate fi de folos numai dacă se consideră slujitor nevrednic”- spune reformatoarea Carmelului. „Nu putem crede că Dumnezeu este obligat să ne dea haruri drept premiu pentru cele făcute de noi!”1. Sufletele așa-zis „superioare” acceptă că Domnul le dăruiește totul, dar, dacă este posibil, doresc să nu li se ceară prea multe în schimb. Se bucură de mângâierea Cerului, dar se revoltă la primele semne de încercare pe care Providența le permite. Or „iubirea…” – spune Tereza de Avila – „nu e de născocit în închipuirea noastră, ci trebuie pusă la încercare prin fapte, dar să nu vă gândiți că e nevoie de faptele noastre, ci de hotărârea voinței noastre”2.

Mulți din cei avansați pe căile Domnului, care par siguri de sine sau au un oarecare discernământ, șovăie când dau peste încercări. Acest tip de persoane, făcând bine, cred că Dumnezeu însuși trebuie să le fie dator. Iar când ceva nu le convine sau nu le reușește, îndrăznesc să creadă că până și El poate lăsa de dorit așteptărilor lor. Siguri prin putința de a însuma merite, obișnuiți să nu mai accepte cu ușurință sfaturile sau ajutorul celorlalți, se vor expune atunci riscului de a se răzvrăti. Crezând că acumularea meritelor le conferă drepturi, nu realizează că se fac părtași de păcatul de a se simți superiori.

Când ne comparăm în chip nefericit cu semenii, sub pretextul unei false smerenii, cădem pradă geloziei și frustrării, răfuindu-ne, apoi, cu însuși Hristos. Lipsită de smerenie, străduința ne transformă pe noi în contabili, iar pe Dumnezeu într-un „notar de cartier”. Iată de ce ne bucurăm când lipsurile celuilalt corespund așteptărilor noastre. Pentru a ne hrăni vanitatea. Pentru a evita să ne punem în discuție, pentru a ne întări în acel egoism comod și impenitent care-i lasă pe semeni, dar și pe Dumnezeu la măsura judecății noastre fără milă.

+ MIHAI, episcop

1 Citat în Antonio Maria Sicari, În „Castelul interior”, Ed. Carmelitană, Snagov 2017, p. 118.

2 Ibidem, p. 119.