Când credința devine comică și deprimantă | Eparhia Greco-Catolică "Sf. Vasile cel Mare" de București
Cu ocazia împlinirii a 40 de ani de preoție, Preasfințitul Mihai și toți preoții îi urează Ad multos annos părintelui protopop și vicar cu preoții, Mons. Liviu Oțoiu, asigurându-l de rugăciuni în comuniune fraternă! [...]

Când credința devine comică și deprimantă

Când credința devine comică și deprimantă
30 Iunie
2018

Când credința devine comică și deprimantă

Mesajul lui Ioan Botezătorul

Pe Ioan Botezătorul îl despart câteva sute de ani de ultimii profeți ai Vechiului Testament. Cuvântul pe care Dumnezeu îl încredințase poporului ales lâncezea de multă vreme, iar multele certitudini ale iudeilor fuseseră puse în criză de invaziile străine sau de surghiun.

Zbuciumata istorie dintre cele două Testamente, marcată de o profetică tăcere și absență, părea cufundată în deznădejde. Timpul sosirii lui Mesia a fost marcat politic și religios de aranjamentele lui Irod cel Mare cu Imperiul roman. Tertipurile acestui rege meschin clădiseră impresia unui Israel de sine stătător și întăriseră viziunea după care Unsul lui Dumnezeu urma să aibă trăsăturile unui mare strateg. Reînnoirea Templului din Ierusalim de către Irod confirma de la sine euforia mesianică a epocii, iar alianța dintre tron și religie arăta un nou reviriment. Mulți și-au pus speranțele în această restaurare vizibilă.

Licărul speranței – arătarea lui Ioan în deșert -, glasul de la marginea acelei societăți iudaice care jubila pentru stabilitatea regăsită după seculare frământări, atesta însă discreția cu care lui Dumnezeu îi place să revină în atenția istoriei. Cu Ioan, după o lungă tăcere, puterea Cuvântului se trezea la viață în mod surprinzător. Dar și de această dată, mesajul a fost unul pe măsura urgențelor: convertirea. Era vorba despre revenirea la spiritul Legii pentru a situa planul divin prin credință, dincolo de gloriile trecătoare ale istoriei.

Botezătorul apăruse sub steaua strălucitoare a lui Ilie și ca orice profet aducea lumina. Figura sa carismatică ne atrage atenția asupra dramei acomodării credinței la spiritul lumii desacralizate. Secularizarea nu e doar un asalt incert al Răului împotriva credinței. La fel de important, și chiar mult mai grav, este când adoptăm reguli lumești în Biserică și viața personală. Astfel, sub diferite pretexte viața Bisericii și a credinciosului nu mai este expresia voinței lui Dumnezeu manifestată în Evanghelie, ci a sociologiei, a sondajelor, a leadershipului, a politicii.

Credința lichefiată înspre bunul plac ajunge, prin căutarea popularității, să slujească acomodării la ideologie, reducând bunăvestirea la falsitatea idolilor acestei lumi. Nu e de mirare că omul confruntat cu dilemele morale ale lumii de azi părăsește idealurile hristice, considerate tot mai des imposibil de ajuns. Și fiecare începe să creadă senin și imperturbabil în mod diferit.

*

Ioan a sfârșit la stâlpul infamiei, Isus însuși, ceva mai târziu. La fel, apostolii, mucenicii, dar și sfinții. În ochii lumii au început bine, dar au sfârșit lamentabil, fiindcă nu se acordaseră presiunilor de acomodare. Viața sfinților reamintește astfel greșeala capitală a omului credincios de a lua în serios „credința” adversarilor și a lumii desacralizate. Este comic și deprimant, constata Denis de Rougemont cu mulți ani în urmă, să vezi cum se rușinează creștinul „de o credință pe care de fapt nu o are. Dacă ar avea [credință], nu s-ar mai rușina s-o mărturisească înaintea oamenilor; […] se rușinează că nu se mai teme de Dumnezeu, dar crede în judecata necredincioșilor, imaginându-și totodată că nu e unul dintre ei…”[1].

Credința nu e o simplă moștenire exterioară şi nu se mulțumește cu acea banală consolare pe care o caută filosofii în dialogurile intelectuale. Credința este reală atunci când schimbă cursul existenței după Hristos. Trebuie să fie însăși viața noastră  pentru a pricepe că merită să pierzi totul pentru ea.

+ Mihai, episcop

Note

[1]     Denis de Rougemont, Jurnalul unei epoci. 1926-1935, Humanitas, 2018, p. 251.