Semn de speranță pentru mica Eparhie greco-catolică cu sediul la București, evenimentul a reînnoit spiritul de comuniune al numeroșilor și entuziaștilor credincioși prezenți.  Îi urăm noului diacon - parte, începând de astăzi, a clerului Eparhiei de București -  slujire fără prihană și împliniri pe căile Domnului. [...]

Când cocoșul cântă a treia oară…

Când cocoșul cântă a treia oară…
30 Iunie
2016

Când cocoșul cântă a treia oară…

Apostolul Petru care-și dorea să fie protejat

Textul pe care-l propunem de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel îi aparține Adriennei von Speyr (1902-1967), mistică elvețiană condusă sufletește de Hans Urs von Balthasar (1905-1988).

Cu o misiune deosebită în viața Bisericii, această femeie medic, imobilizată în ultimii ani de viață la pat, cu suferințe care o asociau Patimilor Domnului, avea printre multele carisme și darul de a citi peste timp portretele interioare ale diferiților sfinți. Astfel s-au născut pagini minunate, publicate ulterior, care radiografiază sufletul sfinților, descriși, iată, într-o manieră inedită din perspectiva recunoașterii voinței lui Dumnezeu în viața lor și a rugăciunii personale.

Sfântul Petru

Atitudinea interioară

Un mare zel. În mod constant el dorește să facă ceea ce Domnul voiește. Dar nu o poate face cum trebuie. El face parte dintre acele caractere care doresc mult dar capătă o nouă anxietate de fiecare dată când primesc o nouă responsabilitate. O anxietate care e în bună parte viscerală. Petru ar fi fericit dacă învățătura Domnului și actul de a-l urma ar fi ceva clar demarcat, astfel încât un om ar ști la ce aderă și nu ar ajunge într-o zonă străină, fiind nevoit să ducă o existență marginală, în termeni umani. Atunci când el se leapădă de Domnul, o face în primul rând din cauza anxietății viscerale; îi este teamă pentru el însuși. În plus, el nu își vede corect ministerul; întotdeauna are impresia că trebuie să înțeleagă, să cuprindă ceva care încă îi scapă legat de acest minister. De fiecare dată când se confruntă cu un test, el se descurajează. El speră în secret că Domnul va duce atât de mult din greutate încât lui îi va rămâne foarte puțin de dus. El este dispus să facă totul pentru Domnul și să-l iubească, dar ar dori să aibă o anumită certitudine că va fi protejat. Este ca și cum, până la Cruce, el încă nu oferise un „Da” total, dincolo de sine. Abia după ce va trăi harul Crucii, va fi diferit.

Vede minunile Domnului și se simte copleșit în orice privință. Dar în același timp are mereu sentimentul că nimeni nu mai poate cere mai mult de la el, Petru, decât să stea lângă Domnul în uimire și iubire, oferindu-I un pic de susținere. Cu miracolul celor 153 de pești, el înțelege destul de bine că este țintit în mod personal, că Crucea are consecințe în plus față de sfințirea tuturor apostolilor și consacrarea lor ca ucenici ai lui Hristos; el înțelege că trebuie să asume o slujire unică persoanei sale. De acum, niciun eșec nu mai este permis.

Deja din timpul patimilor, el simte că puternicul instinct de conservare pe care îl simțise până la acest punct nu mai este admis. Aceasta și pentru că el trăiește ceva din anxietatea Domnului. Nu ca Ioan, care participă în iubirea prieteniei, însă într-un mod complet obiectiv. Și dacă după aceea vede propria moarte apropiindu-se (de acum știe că va fi răstignit), atunci înțelege că de acum îi este permis nu doar să-l slujească pe Domnul ca martir, dar și că trebuie să facă ispășire pentru întreaga sa falsă anxietate din trecut, într-un adevărat „exces” care este specific vieții creștine. De acum știe că participă la actul de ispășire al întregii Biserici.

Cu cei 153 de pești ceea ce înțelege cel mai bine este că el a fost vizat personal; iar cu promisiunea Crucii, înțelege că Biserica a fost destinată în persoana sa: el este inseparabil de ea, așa încât, făcând ispășire pentru sine, el face ispășire pentru întreaga Biserică, fără a-și „permite” să mai comită păcate personale, pentru că astfel oficiul eclezial ar suferi.

Atitudinea cu privire la mărturisire

Lepădarea lui Petru a devenit cunoscută între apostoli și pretutindeni printre creștini. Culpa sa, așa cum este, îl dezbracă de hainele sale în fața lor. Pentru el, atunci când stă în fața lor, este ca și cum ei ar ști exact ce fel de păcătos au în față. Astfel, el a făcut o spovadă obligatorie în numele Bisericii. Spovada, într-un anumit sens, este introdusă în Biserică prin atitudinea sa. Atunci când cocoșul cântă a treia oară și el își dă seama că iubirea sa a eșuat, el este făcut să-și mărturisească păcatul într-un mod pasiv. El este convertește în fața tuturor, într-o măsură care face inutilă o spovadă. Este ca și cum Domnul a provocat deja o mărturisirea lui Petru prin profeția Sa și ca și cum toți apostolii care au fost martori sunt confesorii lui. Deci mai târziu nu mai este dificil ca el să intre într-o atitudine de mărturisire. Chiar dacă el nu va mai comite păcate și nu va mai avea nevoie să mărturisească nimic, păcatul său va deveni atât de cunoscut încât va trăi constant într-o atitudine de mărturisire. El va deveni un exemplu de mărturisire. Iar păcatul său nu este realitate misterioasă, opacă; el este vizibil în lumina cuvântului Domnului și este în mod clar legat de acesta din urmă.

Rugăciunea

În cazul lui, rugăciunea poate fi rezumată în aceste cuvinte: „Doamne, tu știi că te iubesc.” Aceasta este în mod fundamental întreaga sa rugăciune. Desigur, el are și „Tatăl nostru”, care i-a fost dată de Domnul; el are o dispoziție de rugăciune. Dar rugăciunea care îi este specifică este felul în care se pune în fața Domnului, aducând aici, prin existența sa ministerială, și întreaga Biserică. El aduce cu sine însuși întreaga Biserică în fața Domnului și întotdeauna există un fel de tremur în rugăciunea sa: de fapt, nu există rugăciune în care el să nu-și aducă aminte de lepădarea sa. El știe: odată el fusese chemat să iubească, și totul s-a prăbușit. El intuiește și cât de mult trebuie să preia Domnul din povară pentru ca iubirea lui să fie dreaptă.

(traducere din limba engleză de Alin Vara
după Adrienne Von Speyr,The Book of All Saints
Ignatius Press, San Francisco, 2008, pp. 267-268)