Intuind încercarea care se va dezlănțui peste viața Bisericii, Fericitul episcop martir Ioan Suciu a convocat în iunie 1948 soțiile preoților din arhidieceza de Alba Iulia și Făgăraș pentru un timp de reculegere sufletească la Blaj. Își dădea seama că pentru preoții cu familie rezistența nu ar fi fost posibilă fără împărtășirea persecuției din partea soției. Lucrurile au fost ulterior confirmate de evenimente. [...]

„Ca unii care visează”

„Ca unii care visează”
29 Mai
2019

„Ca unii care visează”

Rostul providențial al beatificării de la Blaj

Pe 2 iunie 2019, Papa Francisc va fi la Blaj și va celebra pe „Câmpia Libertății” beatificarea celor șapte episcopi martiri. Cum la scara istoriei 30 de ani nu înseamnă foarte mult, am putea spune că acest moment și căderea comunismului în 1989 formează un singur eveniment pe care îl putem citi la nivel teologic dacă nu chiar ca o „revanșă”, atunci măcar o răsunătoare îndreptățire divină a Bisericii Române Unite și a martirilor ei. Adică Dumnezeu a arătat că dreptatea și adevărul au fost de partea ei, nu de partea călăilor și a partizanilor compromisului „de dragul unității naționale”; tot la fel cum Învierea lui Isus arată că Tatăl a fost de partea Fiului, nu de partea torționarilor.

Este așadar drept să ne bucurăm, îmbrățișându-ne unii pe alții că „sărutare sfântă” (Rm 16:2), cu mărinimie, simplitate și chiar cu poftă de viață. Este triumful binelui, al vieții reînnoite, al renașterii istorice, al pietrei date fără efort la o parte de pe mormânt – deși ne-am temut și noi ca mironosițele… Să investim toate eforturile pentru ca bucuria să fie deplină pe Câmpia Libertății!

Cine ar fi crezut că acest arc de timp –  unind 1700, fondarea Blajului, 1848, noiembrie 1918, pregătirea Marii Uniri – se va dezvolta astfel, cu o ridicare nu doar la „cinstea altarelor”, ci la însuși Tronul Ceresc a jertfei celor șapte români bravi? Început ca un proiect eclezial de Unire, în parte din exasperare sau calcul politic, în parte din autentica dorință a unității creștine, s-a continuat cu un formidabil efort civilizator în interiorul arcului carpatic, înăbușit de comunism din 1948 și renăscut după 1989 în chip pur spiritual. Toți anii terorii, toate ispitirile trăite de cei care au rezistat, toată demoralizarea anilor târzii ai comunismului, când totul începea să pară zadarnic și nesfârșit – toate acestea s-au topit în milostivirea divină și în marele dar al eliberării și al beatificării.

Trăim însă, cum bine știm, sub legea lui „Deja și nu încă”. Vizita Papei nu este, totuși, sfârșitul istoriei. Beatificarea nu e „răpirea la cer” a celor drepți, după sunetul trâmbiței arhanghelului. Atunci ce reprezintă aceste evenimente? Scriptura ne oferă o posibilă cheie de interpretare. Psalmul 126 descrie bucuria Israelului întors din exil în secolul al VI-lea î. Hr. „Când i-a întors Domnul din robie pe cei din Sion, eram ca unii care visează/Atunci ni s-a umplut gura de bucurie și limba de veselie… S-a preamărit Domnul în ceea ce a făcut cu noi: ne-am umplut de bucurie.” (126:2-3). Era un moment când se părea că suferința se terminase, că drumul regatului lui David avea să se reia. Dar nu a fost așa. Independența nu a venit. Al doilea templu era o replică modestă a primului. Mediocritatea spirituală s-a instalat rapid. Batjocura străinilor a continuat în alte forme. Atât de „bine” s-a restaurat Israelul, încât Fiul lui Dumnezeu, venit între ei, a fost crezut doar de o mână de oameni și, după câțiva ani, a fost crucificat. Patruzeci de ani mai târziu, romanii au distrus templul, omorând sute de mii de oameni și desființând Ierusalimul și orice urmă a identității israelite. Și atunci… ce rost a avut totul? Ce rost a avut întoarcerea din exil?

Întrebarea apăruse deja la scurtă vreme după întoarcere. În Psalmul 84, după constatarea lucrării minunate a lui Dumnezeu (v. 2-3), apare întrebarea: „Nu cumva ne vei urgisi în veac, sau vei ține urgia Ta din neam în neam? (v. 4)” Experiența întoarcerii din exil a fost dulce-amară. Vedem deja asemănarea? Nu a fost aceasta și experiența Bisericii Greco-Catolice după 1990, cu două momente strălucitoare, 1989 și 2019, pe un fond gri, de speranță tot mai timidă, lăsând loc melancoliei? Poate cineva ignora proiecțiile demografice ce pot fi făcute pe baza declinului numeric continuu în ultimele decenii? Este ilegitim să ne întrebăm, ca psalmistul, „Nu cumva ne vei urgisi în veac?” Au cele două momente strălucitoare puterea de a spulbera angoasa declinului?

Mărturia Scripturii e clară: cine nu îl caută în mod real pe Dumnezeu – pe El, Atotputernicul, pentru ceea ce este, nu pentru ceea îmi oferă mie – va fi măturat din istorie. Beatificarea, așadar, trebuie citită în cheie biblică: nu ca un capăt de drum, nu ca o răsplată, ci ca o nouă șansă, o invitație din partea Domnului oștilor cerești, la luciditate, la realism și, mai presus de toate, la pocăință: pentru alegeri nelalocul lor, pentru resentimentul atâtor ani, pentru sărăcia în dăruirea acelora chemați să slujească, pentru absența „neutră” sau lipsa de angajament a cărturarilor, pentru părinții care nu au transmis mai departe credința… Și pentru toate omisiunile și mediocritatea de „căldicei”, fiindcă nu am știut să ne susținem familiile și comunitățile prin rugăciune asiduă, mulțumindu-ne adesea doar cu emfaza trecutului.

Iată ce avem de făcut pe Câmpia Libertății, dar și după, încă din seara lui 2 iunie: să ne bucurăm întru căință și speranță pentru intervenția suverană a lui Dumnezeu. El are nevoie de suflete vii. În absența lor, El va îndepărta toate resturile vane ale istoriei și… inimile-pietre, pentru a pune în locul lor inimi vii, de carne.

(Gânduri la 5 ani de la înființarea Episcopiei greco-catolice de București – 29 mai 2014)

Foto: James Tissot, Ucenicii admiră clădirile Templului